SEMINAR an III PSIHO
SEMINAR I - Tulburările de percepţie
Activitatea senzorial-perceptivă reflectă direct şi unitar dimensiunile şi însuşirile obiectelor din realitate (stimuli), oferind informaţii atât asupra realităţii exterioare, cât şi asupra celei interioare (propriul organism).
Percepţia integrează informaţiile oferite de senzaţii, rezultând imaginea perceptivă care va fi integrată de persoană în existenţa sa, analizată prin intermediul gândirii şi valorizată afectiv. Percepţia favorizează experienţa realităţii, trăirea acesteia de către subiect, facilitând adaptarea la realitate a acestuia.
Caracteristicile percepţiei:
· Obiectivitate
· Completă, detaliată
· Prospeţime senzorială
· Constanţa formei
· Independentă de voinţă
Clasificarea tulburărilor de percepţie
1. Hiperestezia rezultă din coborârea planului senzorial, senzaţiile şi percepţiile fiind resimţite de subiect ca foarte intense şi neplăcute. Poate afecta un singur analizator sau ansamblul lor (hiperestezie generală). Apare în surmenaj, neurastenii, debutul psihotic, debutul bolilor infecţioase, hipertiroidie, intoxicaţii cu diferite substanţe.
2. Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial, cu diminuarea intensităţii senzaţiilor şi scăderea numărului de stimuli receptaţi. Se întâlneşte în stări reactive, depresie, crize isterice paroxistice, tulburări de conştiinţă, schizofrenie.
3. Sinestezia constă în percepţia simultană pe o cale senzorială diferită a unui stimul receptat la nivelul unui alt analizator (ex. Audiţie colorată). Se întâlneşte în diferite intoxicaţii (mescalină, LSD, cocaină).
4. Agnozia reprezintă un deficit psiho-senzorial, caracterizat prin incapacitatea subiectului de a recunoaşte obiectele după caracteristicile lor senzoriale, în timp ce analizatorii sunt intacţi.
5. Iluzia se defineşte ca percepţie cu stimul real şi specific, denaturată şi/sau deformată. Deformarea se referă mai ales la calităţile senzoriale ale obiectelor percepute. Cu cât denaturarea este mai
amplă, semnificaţia patologică creşte. În normalitate, subiectul recunoaşte deformarea, o critică şi îi completează, ajustează sensul conform realităţii. În patologie, subiectul nu încearcă să corecteze deformarea, considerând-o o reflectare autentică a realităţii.
amplă, semnificaţia patologică creşte. În normalitate, subiectul recunoaşte deformarea, o critică şi îi completează, ajustează sensul conform realităţii. În patologie, subiectul nu încearcă să corecteze deformarea, considerând-o o reflectare autentică a realităţii.
a. Iluziile fiziologice, nepatologice – rezultă din modificarea condiţiilor perceptive, obiective a mediului perceptual sau a condiţiilor interne, subiective.
· Iluzii prin modificarea condiţiilor perceptive – stimulare sub- sau supraliminară, depăşirea capacităţii de discriminare a unui analizator, iluzii optico-geometrice.
· Iluzii prin modificarea mediului perceptual – stimulare monotonă, deprivare senzorială.
· Iluzii prin modificarea condiţiilor interne: false identificări datorate unei atenţii deficitare, iluzii
datorate anumitor stări afective (frică, euforie), iluzii datorate modificării stării de conştienţă (iluzii hipnagogice – la adormire şi hipnopompice – la trezire); iluzii datorate stărilor intense de oboseală, suprasolicitare, surmenaj.
b. Iluzii patologice (se întâlnesc în tulburări funcţionale ale analizatorilor, sindroame febrile, stări confuzionale, stări onirice, nevroze obsesiv-fobice şi isterice, debutul schizofreniei, stări depresive):
· False recunoaşteri – “deja-vu, deja-connu, deja-vecu”;
· False nerecunoaşteri – “jamais-vu, jamais-connu, jamais-vecu”; rolul principal în producerea lor îl au mecanismele memoriei;
· Paraeidolii – se caracterizează printr-o intensitate şi vivacitate deosebită a iluziei, imaginaţia implicată în acest fenomen putând fi foarte bogată; sunt considerate o punte de trecere către
halucinaţii, datorită criticii variabile şi participării afective intense a subiectului;
· Alte iluzii – vizuale (micropsii – obiectele par mai mici, macropsii – obiectele par mai mari;
dismegalopsii – obiectele par alungite sau lărgite; metamorfopsii – obiectele par deformate; paropsii – distanţa dintre obiecte este deformată; teleopsii – obiectele par mai îndepărtate), auditive (sunetele par mai intense, mai vagi, mai nete sau mai şterse, mai apropiate sau mai îndepărtate decât în realitate), olfactive (parosmii), gustative etc.
6. Halucinaţia este o percepţie fără obiect de perceput, subiectul se comportă ca şi cum ar avea o senzaţie sau o percepţie, atunci când în condiţiile normale ale realităţii exterioare aceste senzaţii sau
percepţii nu se realizează.
percepţii nu se realizează.
Caracteristici | Halucinaţii psiho-senzoriale (corespund definiţiei halucinaţiei) | Halucinoze | |
Senzorialitatea experienţei | mare | medie | Nulă |
Proiecţia spaţială | În spaţiul senzorial | În spaţiul senzorial | În afara spaţiului senzorial |
Convingerea în realitatea lor | Prezentă | Absentă | Absolută, dar cu caracter xenopatic (impusă subiectului de către altcineva) |
Rezonanţa (participarea) afectivă | Anxiogenă (subiectul reacţionează prin teamă) | Nelinişte | Impunerea unor sentimente |
Fig. 1. Clasificarea descriptivă a halucinaţiilor
Senzaţii parazite | Un excitant care acţionează pe un receptor periferic provoacă apariţia unei senzaţii care nu corespunde cu acţiunea stimulului propriu-zis (ex. Un curent electric, inflamaţia sau compresiunea pot provoca senzaţii luminoase, zgomote, mirosuri) |
Halucinaţii funcţionale | Percepţii false care apar în paralel şi simultan cu o percepţie reală (ex. Zgomotul roţilor de tren este perceput în paralel cu zgomotul unor avioane) |
Halucinaţii eidetice | Proiecţii în exterior ale unor imagini, obiecte sau fiinţe percepute recent, în condiţiile unor stări afective intense |
Halucinaţii fiziologice | În condiţiile modificării stării vigile – trecerea de la veghe la somn (hipnagogice) sau de la somn la veghe (hipnopompice), în inducţia hipnotică |
Halucinoze | Esenţa lor patologică este recunoscută de către subiect, acesta neabordând un comportament legat de conţinutul acestor percepţii |
Halucinoide | Se situează între reprezentări vii, acurate şi halucinaţii vagi, apar în perioada de geneză sau extincţie a halucinaţiilor, pot fi asimilate halucinozelor, prin lipsa de convingere a subiectului de existenţa lor reală |
Fig. 2. Fenomene de tip halucinator înrudite cu halucinaţiile
Tipul de halucinaţie Halucinaţii auditive Halucinaţii auditive | Subtipuri elementare | Descriere Acoasme, foneme – zgomote vagi (foşnete, ţiuituri, pocnete) | Circumstanţe de apariţie Patologia urechii Boli neurologice Stări confuzive (ex. Din aura epileptică = starea care precedă criza epileptică) Psihoze |
comune | Sunete la care subiectul le atribuie o sursă sau o modalitate de producere bine definită (dangăt de clopot, sunetul apei, sunete muzicale etc.) | ||
complexe (acustico-verbale) | Fragmentare (subiectul percepe silabe, fragmente sintactice) sau cu conţinut precis; vergiberaţie halucinatorie (subiectul nu înţelege vocile pe care le aude) | Schizofrenie Sindromul paranoid Stări depresive Parafrenie Psihoza alcoolică | |
Halucinaţii vizuale | elementare | Imagini percepute ca scântei, linii, puncte luminoase (fosfene, fotopsii) | Afecţiuni oftalmice Tulburări neurologice (migrene, leziuni ale lobului occipital, epilepsie) Stări confuzionale (în sevrajul alcoolic complicat apar zoopsii) Schizofrenia paranoidă Parafrenia |
complexe | Fantasmoscopii (obiecte slab conturate) sau figurate (obiecte precise, zoopsii – halucinaţii cu conţinut animal) | ||
scenice | Panoramice (statice) sau cinematografice (dinamice) | ||
Halucinaţii olfactive şi gustative | plăcute | Parfumuri, esenţe, miresme | Crizele din epilepsia de lob temporal Tumori şi leziuni ale lobului temporal Psihoza afectivă bipolară (în concordanţă cu tonalitatea afectivă) Sevrajul alcoolic complicat (delirium tremens) Sindromul paranoid Psihoze de involuţie Nevroze de tip obsesiv, fobic, isteric |
neplăcute | Mirosuri grele, fetide, de putrefacţie, gusturi metalice, astringente | ||
Halucinaţii tactile | interne | Arsuri, dureri, mişcări ale unor insecte subcunatat | Intoxicaţii (cocaină, haşiş, LSD) Psihoze alcoolice acute şi subacute (halucinaţii zoopatice) Psihoze de involuţie (delir cu ectoparaziţi Ekbom) |
externe | Arsuri, căldură, atingeri, săruturi, curenţi de aer, înţepături | ||
Halucinaţii corporale (sensibilitatea generală şi internă – proprioceptivă şi interoceptivă) | Modificări ale organelor interne | Arsuri interne, modificări ale viscerelor (organele interne sunt în putrefacţie sau înlocuite cu obiecte metalice), schimbarea poziţiei unor organe | Delirul hipocondriac Schizofrenia paranoidă Psihoze de involuţie – sindromul Cotard (idei delirante de negaţie, de enormitate a organelor, de imortalitate, asociate cu negarea halucinatorie a viscerelor) |
Localizări genitale, percepute ca violuri, senzaţii de orgasm, introducerea de corpuri străine în rect | |||
Posesiunea zoopatică | Existenţa unor fiinţe naturale (şerpi, lupi) sau supranaturale (demoni, spirite) în interiorul corpului | ||
Metamorfozarea | Transformare într-un animal |
Fig. 3. Tipuri de halucinaţii psiho-senzoriale
Asocierile halucinatorii
grupează mai multe tipuri de halucinaţii (vizuale cu auditive, olfactive cu
gustative, tactile cu corporale). În psihozele de involuţie se asociază
halucinaţii corporale (în special în zonele genitale) cu cele olfactive. În
parazitozele halucinatorii se întâlnesc asocieri de halucinaţii vizuale cu cele
tactile (din intoxicaţiile cu alcool, cocaină etc.).
Halucinaţiile psihice (pseudohalucinaţiile)
autoreprezentări aperceptive, caracterizate prin
automatism, exogenie şi rezistente la controlul voluntar. Le lipseşte obiectivitatea spaţială şi caracterul de senzorialitate, fiind localizate în
spaţiul intrapsihic. Diferă de reprezentările normale prin caracterul de
stranietate, exogenitate, pacientul le trăieşte ca pe nişte fenomene străine,
impuse din afară, nu le percepe pe căile senzoriale obişnuite. Rezistenţa
subiectului la aceste halucinaţii şi controlul lor voluntar sunt minime, chiar nule.
Tipuri de halucinaţii Halucinaţii psihice acustico-verbale | Descriere - voci interioare, ecoul gândirii sau al lecturii, gânduri transmise - trăirile vin din afara subiectului prin intruziune, fiind atribuite altcuiva - “transmiterea gândurilor”, telepatie, comunicare misterioasă, limbaj fără cuvinte, subiectul are impresia că şi-a pierdut intimitatea gândurilor şi voinţa, fiind supus voinţei altcuiva | Circumstanţe de apariţie Deliruri cronice Majoritatea psihozelor (în special schizofrenia – sindromul de transparenţă – influenţă a gândirii) |
Halucinaţii psihice vizuale | - imagini simple sau scene panoramice în spaţiul intrapsihic, subiectul are impresia că trăieşte într-o lume a scenelor imaginare - subiectul le vede cu “ochii minţii”, cu “ochii interiori” | |
Halucinaţii psihice motorii | - legate de limbajul interior şi expresia motorie a acestuia (verbală şi scrisă) - subiectul are senzaţia că vorbeşte (fără antrenarea nervilor faciali) - subiectul schiţează mişcări ale limbii şi buzelor - subiectul are impulsuri verbale,”este făcut să vorbească” (automatism verbal) |
Fig. 4. Tipuri de halucinaţii psihice (pseudohalucinaţii)
ÎN PSIHOPATOLOGIE ŞI PSIHIATRIE
TULBURĂRILE DE PERCEPŢIE APAR GRUPATE, ÎNSOŢITE DE O SIMPTOMATOLOGIE COMPLEXĂ!!!
Tulburările de atenţie
Atenţia este o
funcţie psihică ce constă în activarea, tonifierea, mobilizarea, focusarea
selectivă şi concentrarea proceselor psiho-comportamentale, având ca scop
reflectarea optimă a realităţii şi autoreglarea eficientă a activităţii.
funcţie psihică ce constă în activarea, tonifierea, mobilizarea, focusarea
selectivă şi concentrarea proceselor psiho-comportamentale, având ca scop
reflectarea optimă a realităţii şi autoreglarea eficientă a activităţii.
Caracteristicile atenţiei:
· Volumul (cantitatea de unităţi care intră simultan în planul conştiinţei)
· Concentrarea
· Stabilitatea (caracteristică a concentrării, opreşte fluctuaţia atenţiei)
· Distributivitatea (focalizarea atenţiei pe mai multe planuri)
· Comutativitatea/flexibilitatea (capacitatea de restructurare rapidă a atenţiei)
După gradul de implicare a voinţei, distingem atenţia involuntară (spontană),
atenţia voluntară şi cea postvoluntară.
Clasificarea tulburărilor de atenţie (disprosexii)
1.
Hiperprosexia – creşterea atenţiei către un anumit
domeniu, concomitent cu diminuarea atenţiei (hipoprosexie) pentru restul
domeniilor. Mai precis se referă la scăderea comutativităţii atenţiei cu
creşterea concentrării pe domeniul de interes. Se întâlneşte în condiţii de
normalitate (creştere a interesului, situaţii de pericol, stări de excitaţie
psiho-fiziologică, intoxicaţii uşoare cu alcool sau cafeină) şi în condiţii
psihopatologice (tulburarea obsesiv-fobică, cenestopatii, delirul hipocondriac,
stările maniacale, retardul mental/oligofrenia).
Hiperprosexia – creşterea atenţiei către un anumit
domeniu, concomitent cu diminuarea atenţiei (hipoprosexie) pentru restul
domeniilor. Mai precis se referă la scăderea comutativităţii atenţiei cu
creşterea concentrării pe domeniul de interes. Se întâlneşte în condiţii de
normalitate (creştere a interesului, situaţii de pericol, stări de excitaţie
psiho-fiziologică, intoxicaţii uşoare cu alcool sau cafeină) şi în condiţii
psihopatologice (tulburarea obsesiv-fobică, cenestopatii, delirul hipocondriac,
stările maniacale, retardul mental/oligofrenia).
2.
Hipoprosexia – diminuarea atenţiei, afectează
orientarea selectivă a comportamentului spre un anumit domeniu. Apare în
normalitate (surmenaj, oboseală) şi în psihopatologie (tulburări
anxios-depresive, schizofrenie, stări maniacale).
Hipoprosexia – diminuarea atenţiei, afectează
orientarea selectivă a comportamentului spre un anumit domeniu. Apare în
normalitate (surmenaj, oboseală) şi în psihopatologie (tulburări
anxios-depresive, schizofrenie, stări maniacale).
3.
Aprosexia – abolirea atenţiei, apare în stările
confuzionale, sindromul catatonic, demenţe, oligofrenii (fiind determinată de
scăderea globală a randamentului intelectual).
Aprosexia – abolirea atenţiei, apare în stările
confuzionale, sindromul catatonic, demenţe, oligofrenii (fiind determinată de
scăderea globală a randamentului intelectual).
Tulburările de memorie
Memoria – ansamblul proceselor de memorare,
stocare şi reactualizare (prin recunoaştere şi reproducere) a informaţiilor
primite din mediu.
Tulburările de memorie (dismnezii) se pot
clasifica în cantitative şi calitative.
Dismnezii
cantitative
cantitative
1.
Hipermneziile constă în evocări involuntare,
rapide şi uşoare, tulmultoase şi multiple, mijlocind îndepărtarea subiectului de
momentul prezent. Pot apărea în condiţii normale (evocări legate de evenimente
deosebite, trăite intens) şi în condiţii psihopatologice, când se produce o
îngustare a câmpului de conştiinţă (psihoze – paranoia, tulburarea de
personalitate paranoidă, oligofrenii, debutul demenţei, nevroze obsesionale şi
isterice, condiţii de detenţie, sindromul hipermnezic emoţional paroxistic
tardiv, stări febrile, intoxicaţii uşoare cu eter, cloroform, barbiturice,
toxicomanii, aura epileptică).
Hipermneziile constă în evocări involuntare,
rapide şi uşoare, tulmultoase şi multiple, mijlocind îndepărtarea subiectului de
momentul prezent. Pot apărea în condiţii normale (evocări legate de evenimente
deosebite, trăite intens) şi în condiţii psihopatologice, când se produce o
îngustare a câmpului de conştiinţă (psihoze – paranoia, tulburarea de
personalitate paranoidă, oligofrenii, debutul demenţei, nevroze obsesionale şi
isterice, condiţii de detenţie, sindromul hipermnezic emoţional paroxistic
tardiv, stări febrile, intoxicaţii uşoare cu eter, cloroform, barbiturice,
toxicomanii, aura epileptică).
a.
Mentismul – derulare involuntară caleidoscopică a
unor amintiri, idei.
Mentismul – derulare involuntară caleidoscopică a
unor amintiri, idei.
b.
Viziunea retrospectivă – retrăirea evenimentelor
principale ale existenţei în câteva momente. Apare în situaţii de pericol vital,
crize paroxismale, atacuri de panică, stări confuzionale halucinatorii, crize
epileptice de lob temporal.
Viziunea retrospectivă – retrăirea evenimentelor
principale ale existenţei în câteva momente. Apare în situaţii de pericol vital,
crize paroxismale, atacuri de panică, stări confuzionale halucinatorii, crize
epileptice de lob temporal.
2.
Hipomneziile constă în evocări deficitare, lente
şi anevoioase, indiferent de efortul voluntar realizat de către subiect pentru
a-şi reaminti unele evenimente. Sunt legate de deficitul de atenţie (hipoprosexii).
Se pot întâlni în condiţii de normalitate (evenimente insuficient fixate sau
neglijate, stări de oboseală sau surmenaj) şi în psihopatologie (nevroze,
oligofrenii, debutul demenţelor).
Hipomneziile constă în evocări deficitare, lente
şi anevoioase, indiferent de efortul voluntar realizat de către subiect pentru
a-şi reaminti unele evenimente. Sunt legate de deficitul de atenţie (hipoprosexii).
Se pot întâlni în condiţii de normalitate (evenimente insuficient fixate sau
neglijate, stări de oboseală sau surmenaj) şi în psihopatologie (nevroze,
oligofrenii, debutul demenţelor).
a.
Lapsusul – dificultate pasageră de evocare, cu
aspect lacunar.
Lapsusul – dificultate pasageră de evocare, cu
aspect lacunar.
b.
Anecforia – subiectul evocă, ajutat de anturaj,
anumite evenimente ce păreau uitate.
Anecforia – subiectul evocă, ajutat de anturaj,
anumite evenimente ce păreau uitate.
3.
Amneziile constă în imposibilitatea fixării sau
evocării anumitor informaţii, situaţii, evenimente trăite. În funcţie de debutul
amneziei, pot fi clasificate în
anterograde (de fixare) şi retrograde
(de evocare).
Amneziile constă în imposibilitatea fixării sau
evocării anumitor informaţii, situaţii, evenimente trăite. În funcţie de debutul
amneziei, pot fi clasificate în
anterograde (de fixare) şi retrograde
(de evocare).
a.
Amneziile anterograde – imposibilitatea fixării
imaginilor şi evenimentelor după un anumit moment (“agresiune factorială”), dar
cu conservarea evocărilor anterioare acelui moment. Deficienţa este de fixare,
informaţiile stocate sunt nealterate, iar memoria evenimentelor îndepărtate este
conservată. Apare în stări nevrotice, stări reactive psihogene, sindromul
Korsakov (alcoolic, traumatic, infecţios), stări confuzionale, psihoza afectivă
bipolară.
Amneziile anterograde – imposibilitatea fixării
imaginilor şi evenimentelor după un anumit moment (“agresiune factorială”), dar
cu conservarea evocărilor anterioare acelui moment. Deficienţa este de fixare,
informaţiile stocate sunt nealterate, iar memoria evenimentelor îndepărtate este
conservată. Apare în stări nevrotice, stări reactive psihogene, sindromul
Korsakov (alcoolic, traumatic, infecţios), stări confuzionale, psihoza afectivă
bipolară.
b.
Amneziile retrograde – imposibilitatea evocării
imaginilor şi evenimentelor situate anterior unui anumit moment (“agresiune
factorială”), dar cu posibilitatea de fixare a informaţiilor situate posterior
acelui moment. Deficienţa este de evocare, informaţiile noi putând fi fixate şi
evocate.
Amneziile retrograde – imposibilitatea evocării
imaginilor şi evenimentelor situate anterior unui anumit moment (“agresiune
factorială”), dar cu posibilitatea de fixare a informaţiilor situate posterior
acelui moment. Deficienţa este de evocare, informaţiile noi putând fi fixate şi
evocate.
Tipul amneziei Anterogradă | Memoria prezentului Fixarea Alterată | Memoria trecutului Evocarea Conservată | Tipul disocierii Alterarea fixării Conservarea evocării | Subtipuri | Circumstanţe de apariţie Demenţe Afazia Wernicke Sindromul Korsakov Postparoxism epileptic Posttraumatisme cranio-cerebrale Nevroze Sindroame psiho-organice |
Retrogradă | Conservată | Alterată | Conservarea fixării Alterarea evocării | Lacunare | |
Elective | |||||
progresive | |||||
Fig. 1. Relaţii dintre amnezia anterogradă şi cea retrogradă
b1. Amneziile retrograde lacunare
(localizate) – rezultatul fixării absente sau superficiale a unui moment,
eveniment, ceea ce duce la imposibilitatea evocării ulterioare a acestuia.
b2. Amneziile retrograde elective
– au un substrat psihic, cu încărcătură afectivă. Unele amintiri
dezagreabile sunt împinse în inconştient, această “uitare” fiind, însă,
reversibilă. Uneori pot fi globale, subiectul îşi uită întregul trecut, inclusiv
identitatea.
b3. Amneziile retrograde
progresive (retro-anterograde) – tulburare generală a memoriei, cuprinzând
atât evocarea (memoria trecutului), cât şi fixarea (memoria prezentului), fără a
mai depinde de un anumit moment (“agresiune factorială”). Este cea mai gravă
formă, indicând o alterare puternică a funcţiilor psihice. Se întâlneşte cel mai
des în stadiile avansate ale demenţelor.
Dismnezii calitative (paramnezii)
Se deosebesc de cele cantitative prin faptul că, pe lângă deficitul de conţinut
mnezic, subiectul încearcă să compenseze aceste lacune prin aranjarea
evenimentelor fie în altă ordine cronologică, fie schimbând poziţia sa faţă de
evenimentele evocate, alterând noţiunea de “timp trăit”. Se caracterizează prin:
evocări deteriorate ale evenimentelor recente sau îndepărtate, fără legătură cu
realitatea obiectivă trăită de subiect.Această deteriorare va fi compensată de
subiect prin propria sa contribuţie.
1. Tulburări ale sintezei mnezice
imediate (iluzii mnezice) – evocări eronate ale evenimentelor trăite,
neîncadrate corect în timp şi spaţiu sau nerecunoscute de subiect, deşi au fost
experimentate de acesta.
a.
Criptomnezia – iluzie mnezică în care o idee, un
material, o lucrare de care subiectul a auzit sau pe care a văzut-o este
considerată ca fiindu-I proprie. Apare în schizofrenie, deliruri sistematizate
(paranoia sau parafrenie), demenţe.
b. Falsa recunoaştere – iluzie
mnezică în care o persoană necunoscută de subiect este considerată drept
cunoscută. Poate fi difuză sau generală (deja-vu, deja-connu, deja-vecu),
limitată la o singură persoană, obiect sau stare de conştiinţă.
Falsa nerecunoaştere se întâlneşte mai rar, pacientul nu este sigur
că recunoaşte persoane deja văzute, cunoscute.
“Iluzia sosiilor” (Capgras, 1924) este o falsă nerecunoaştere,
pacientul considerând ca sosie o persoană pe care o cunoaşte în mod sigur, şi
apare în surmenaj, obnubilare, fazele maniacale, schizofrenie, deliruri cronice,
sindromul Korsakov, psihastenii.
c. Paramneziile de reduplicare –
iluzie mnezică în care pacientul consideră că o situaţie sau o persoană nouă
este identică cu o situaţie, persoană întâlnită anterior. Se întâlneşte rar în
demenţele presenile.
2. Tulburări ale rememorării
trecutului (allomnezii) cuprind falsificări mnezice, sub aspect cronologic
sau sub aspectul situării în realitate.
a. Pseudoreminiscenţele –
falsificarea mnezică sub aspect cronologic, subiectul trăieşte în prezent
evenimentele care s-au petrecut în realitate în trecut. Apare în sindromul
Korsakov.
b. Ecmnezia – falsificarea
mnezică sub aspect cronologic, inversă pseudoreminiscenţelor, subiectul se
întoarce în trecut şi retrăieşte activ evenimentele reale din trecut. Apare în
isterie.
c. Viziunile panoramice ale
trecutului – în situaţii de criză sau pericol vital, subiectul are iluzia că
retrăieşte instantaneu întreaga existenţă. Apare în demenţe, stări confuzionale,
epilepsia de lob temporal, isterie.
d. Confabulaţiile –
falsificare mnezică sub aspectul situării în realitate, subiectul reproduce
anumite evenimente imaginare, fiind convins că evocă trecutul real, scopul fiind
acela de a compensa lacunele mnezice. Confabulaţiile pot fi: de perplexitate, de
jenă, de încurcătură, mnezice, fantastice, onirice. Nu sunt intenţionate şi apar
pentru a suplini deficitul mnezic. Se întâlnesc în sindromul Korsakov, stări
confuzionale, oligofrenii, stări maniacale (confabulaţii cu caracter ludic).
Tulburările de gândire
Gândirea – funcţia cea mai
organizată a psihicului uman, prin care se integrează şi se prelucrează
informaţia preluată din realitatea interioară şi exterioară, realizându-se
trecerea la un nivel superior al cunoaşterii.
Caracteristicile gândirii:
· Caracter mijlocit (integrează afectivitatea, atitudinile emoţionale, funcţiile mnezico-prosexice, percepţia şi reprezentarea, experienţa anterioară a subiectului)
· Caracter generalizat abstract (simplifică realitatea, o reduce la caracteristici esenţiale, o reconstruieşte şi o generalizează)
· Caracter creator (îmbogăţeşte şi remodelează realitatea pe baza proiectelor şi planurilor elaborate)
· Caracter operaţional (informaţia este transformată, prin scheme logice şi noţiuni, într-un sistem de acţiuni organizate, orientând comportamentul subiectului).
Clasificarea tulburărilor de gândire
1. Tulburări în discursivitatea gândirii
Tulburări în ritmul gândirii
a. Accelerarea ritmului gândirii – înlănţuire extrem
de rapidă a ideilor, cu multiplicarea numărului de asociaţii, care pierd însă
din profunzime, cu evocări exagerate şi numeroase digresiuni (paranteze) care
întrerup firul principal al discursului. Se asociază cu tulburări de atenţie
care determină incapacitatea subiectului de a se concentra asupra unei anumite
teme.
b. Lentoarea ideativă –
scădere a numărului de idei, de posibilităţi de asociere, evocări dificile,
diminuare a forţei de reprezentare şi a imaginaţiei.
2. Tulburări în fluenţa gândirii
a. Fading-ul mintal (Guiraud) – scădere progresivă a
gândirii, manifestată printr-o încetinire a ritmului verbal, ca şi cum pacientul
ar fi detaşat de ceea ce spune.
b. Barajul ideativ (Kraepelin) – oprirea ritmului ideativ.
3. Tulburări în ansamblul gândirii
(în judecăţile şi raţionamentele gândirii)
a. Ideile dominante – se
detaşează din contextul general al ideilor, impunându-se la un moment dat, fiind
legate de anumite particularităţi ale personalităţii subiectului, de unde şi
hipervalorizarea acestor idei, fie că subiectul este sau nu conştient de aceasta.
b. Ideile prevalente (Wernicke)
– se impun gândirii ca nucleu al unui sistem delirant şi este în acord cu
personalitatea subiectului, în ciuda dezacordului cu realitatea. Are tendinţa de
a se dezvolta şi de a îngloba persoanele şi evenimentele din jur. Prezintă un
crescut potenţial psihopatologic delirant.
c. Ideile obsesive – se impun
gândirii, o invadează, sunt recunoscute de subiect ca parazite, fiind străine de
personalitatea subiectului (egodistone).
d. Ideile delirante – în
dezacord evident cu realitatea obiectivă, subiectul crede însă în realitatea lor
şi este insensibil la argumentele logice care I se aduc. Aceste idei îi modifică
concepţia despre sine şi despre lume, trăirile afective şi comportamentul.
Tipul de idee delirantă Idei de persecuţie | Conţinut psihopatologic Convingerea subiectului că suferă prejudicii morale, materiale sau fizice, simţind că ceilalţi îi sunt ostili |
Idei cu conţinut depresiv (de vinovăţie, autoacuzare, inutilitate, ruină) | Raportarea unor situaţii nefavorabile reale la acţiunile sau trăirile subiectului, negarea capacităţilor intelectuale şi fizice, a posibilitătilor materiale |
Idei hipocondriace | Convingeri privind existenţa unor boli incurabile şi foarte grave, în dezacord cu starea de sănătate reală a subiectului |
Sindromul hipocondriac | Centrat în jurul ideilor hipocondriace, cărora li se adaugă anxietatea şi cenestopatiile |
Idei de gelozie şi erotomanie | Subiectul se crede victima infidelităţii partenerului/ei |
Idei de filiaţie (de provenienţă ilustră) | Convingerea subiectului că provine dintr-o familie mult superioară familiei sale reale sau că are provenienţă divină. |
Idei de reformă, invenţie, idei mistice | Idei legate de capacitatea intelectual-creatoare a subiectului, în domeniul ştiinţific, socio-politic, religios |
Idei de grandoare | Idei legate de calităţile fizice şi psihice deosebite ale subiectului sau de situaţia sa socială şi materială |
Idei de relaţie | Convingerea subiectului că anturajul şi-a schimbat atitudinea faţă de el, exercitând asupra sa o influenţă nefavorabilă, criticându-I acţiunile şi calităţile |
Idei de influenţă | Credinţa subiectului că se află sub influenţa acţiunii unor forţe xenopatice (din afara sa) |
Idei metafizice şi cosmogonice | Preocupări bizare ale subiectului, legate de probleme ca metempsihoza, cosmogonia, biogeneza etc. |
Fig. 1. Clasificarea tipurilor de idei delirante
e. Structurarea delirantă (delirul) – tendinţa ideilor delirante de a se asocia, sistematiza, restructurând gândirea într-un mod particular.
e1. Delirul sistematizat – idei delirante ce se alcătuiesc în judecăţi şi raţionamente, aparent logice, dar
pornind de la premise false.
Tipul de delir sistematizat Delir pasional şi de revendicare | Conţinut psihopatologic Întreaga gândire este subordonată unei idei prevalente, cu creşterea tonusului afectiv (elementul dinamic în construirea acestui delir) |
Delir senzitiv de relaţie (Kretschmer) | Trăirea de către individ a unui conflict cu grupul, pe fondul unei personalităţi vulnerabile, în dezacord cu aspiraţiile propuse pe care nu le poate îndeplini |
Delir de interpretare (Serieux şi Capgras) | Cumul de interpretări, presupuneri, pseudoraţionamente care se organizează conform unui postulat iniţial |
Fig. 2. Tipuri de deliruri sistematizate
e2. Delirul nesistematizat –
structurare mult mai redusă a ideilor delirante, aparenţa logică se pierde, iar
subiectul nu caută o argumentare raţională.
Tipul de delir nesistematizat Delir fantastic sau de imaginaţie (parafrenic) | Conţinut psihopatologic Se caracterizează prin tematica fantastică, bogăţia imaginativă, coexistenţa lumii delirante cu cea reală, la care subiectul continuă să se adapteze (dubla contabilitate) |
Stări delirant-halucinatorii, bufee delirante (sindromul paranoid) | Deliruri nesistematizate, însoţite de tulburări perceptive de tip halucinator |
Delir indus (“folie a deux”- nebunia în doi) | Aderenţa unuia dintre membrii unui cuplu la delirul celuilalt (pot exista forme de delir în trei, patru, delir multiplu, delir în masă) |
Fig. 3. Tipuri de deliruri nesistematizate
4. Tulburări operaţionale ale
gândirii
Pot fi pasagere (reversibile), atunci când randamentul şi eficacitatea
gândirii şi capacitatea de creaţie scad (în surmenaj, stări reactive,
posttraumatice, infecţii, intoxicaţii) sau
permanente. Acestea din urmă sunt:
a. Staţionarea (nedezvoltarea gândirii) – incapacitatea subiectului de a atinge anumite nivele
operaţionale, de la cele complexe (abstractizare, generalizare) la cele elementare (limbaj articulat, capacitatea de autoîngrijire). Este un semn evident de retard mental (oligofrenie).
b. Tulburări progresive ale gândirii – scăderi progresive şi globale ale întregii existenţe psihice,
afectând în primul rând gândirea, cu capacitatea de generalizare şi abstractizare. Constituie un semn diagnostic pentru demenţe.
Sindromul demenţial – caracteristici: scăderea capacităţilor intelectuale, cu perturbarea funcţionării
socio-profesionale; tulburări grave şi ireversibile de memorie şi gândire; modificarea trăsăturilor personalităţii premorbide (înainte de îmbolnăvire); absenţa tulburărilor de vigilitate.
Tulburările de comunicare
Comunicarea interumană
reprezintă modalitatea de realizare a schimburilor de
informaţie dintre subiecţii umani, printr-un ansamblu specific de procese
psihomotorii, în care canalul principal este cel verbal, la care se adaugă cele
nonverbale. Limbajul, ca modalitate de comunicare verbală, dă specificitate şi
semnificaţie comunicării interumane. Comunicarea non-verbală se realizează prin:
ţinută, mimică, gestică, atitudine, completând limbajul verbal. Comunicarea
non-verbală poate fi: metaverbală (sprijină şi întăreşte comunicarea verbală),
paraverbală (în contrasens cu cea verbală), disverbală (modificare patologică a
comunicării non-verbale).
reprezintă modalitatea de realizare a schimburilor de
informaţie dintre subiecţii umani, printr-un ansamblu specific de procese
psihomotorii, în care canalul principal este cel verbal, la care se adaugă cele
nonverbale. Limbajul, ca modalitate de comunicare verbală, dă specificitate şi
semnificaţie comunicării interumane. Comunicarea non-verbală se realizează prin:
ţinută, mimică, gestică, atitudine, completând limbajul verbal. Comunicarea
non-verbală poate fi: metaverbală (sprijină şi întăreşte comunicarea verbală),
paraverbală (în contrasens cu cea verbală), disverbală (modificare patologică a
comunicării non-verbale).
Tulburările comunicării verbale
1. Tulburări ale expresiei verbale
a. Ritmul verbal
Tulburările ritmului verbal Tahifemia | Conţinut psihopatologic Accelerarea ritmului limbajului | Circumstanţe de apariţie Stări de insomnie Stări de agitaţie Palilalie (asociată cu iteraţia) |
Bradifemia | Încetinirea ritmului limbajului | Stări depresive Demenţe Oligofrenii Epilepsie |
Afemia | Imposibilitatea de a vorbi (deşi subiectul îşi mişcă buzele, îşi exprimă incapacitatea de comunicare verbală prin mimică şi gestică) | Leziuni neurologice |
Ritm neregulat | Baraj verbal (discontinuitate corespunzătoare blocajelor gândirii) | Schizofrenie Stereotipii |
Fig. 1. Tulburări ale ritmului verbal
b. Debitul verbal
Tulburările debitului verbal Hiperactivitatea verbală simplă (bavardajul) | Conţinut psihopatologic Fluxul de cuvinte este crescut | Circumstanţe de apariţie Personalităţi dizarmonice (tulburări de personalitate) |
Logoreea | Creştere a ritmului şi debitului cuvintelor | Stări de excitaţie, agitaţie Stări maniacale Sindrom paranoid |
Hipoactivitatea simplă | Aspect ezitant şi monoton al vorbirii | Psihastenii |
Inactivitatea totală (mutismul) | Absenţa vorbirii legată de un factor afectiv, fără leziuni ale centrilor sau organelor vorbirii | Isterie Stări de stupor reactiv Catatonie Stupor depresiv Stări confuzionale Demenţe Tulburarea obsesiv-compulsivă |
Mutismul relativ – expresia verbală este redusă, se păstrează mimica, gestica, limbajul scris | Stări confuzionale Stări delirante | |
Mutismul discontinuu (semimutismul) – o altă formă a mutismului relativ | ||
Inactivitatea totală (mutacismul) | Mutism deliberat, voluntar | Stări maniacale Stări delirante Tulburări de personalitate (histrionică, schizoidă) Oligofrenie Demenţe Simulare |
Fig. 2. Tulburări ale debitului verbal
c. Intonaţia
c1. Intensitatea vorbirii – vorbirea cu voce tare, exclamaţiile, strigăte (în stările de excitaţie, agitaţie, sindromul paranoid, stări hipomaniacale); vorbirea cu voce şoptită (în depresie, isterie – musitaţie).
c2. Coloratura vorbirii – vorbire monotonă (în depresie), afectată, puerilă, manieristă (în schizofrenie).
d. Tulburările fonetice – tulburări ale articulării şi pronunţării cuvintelor (dizartrii şi dislalii),
apar în afecţiuni neurologice (boala Parkinson, boala Wilson, coree) şi în afecţiuni psihice, reprezentate de: rotacism, sigmatism, rinolalie, balbism (isterie, tulburări anxioase, schizofrenie, demenţe).
e. Tulburările de semantică şi sintaxă – modificări apărute la nivel de cuvânt, frază, limbaj. Apar în schizofrenie, deliruri cronice, stări confuzionale, afazii, tulburări demenţiale.
e1. Paralogismul – un cuvânt normal utilizat în sens diferit de cel uzual.
e2. Neologismul – un cuvânt nou, creat prin compoziţie, contaminare, fuziune a unor fragmente de cuvinte.
e3. Embololalia – inserţia
într-un discurs normal a unor cuvinte străine frazei care revin periodic.
e4. Agramatismul – limbajul lipsit de articole, conjuncţii, prepoziţii, redus la un “stil telegrafic”.
e5. Paragramatismul – expresii bizare şi neologisme, plecând de la rădăcini corecte.
e6. Elipsa sintactică – suprimarea unor cuvinte care ar da sens frazei, în timp ce elementele principale
rămân în structura ei.
e7. Onomatonomia – repetarea obsedantă a unuia sau mai multor cuvinte, în general grosolane.
e8. Asintaxa – limbajul lipsit total de structură gramaticală, constând într-o succesiune de cuvinte care îşi
păstrează semnificaţia în sine.
e9. Stereotipiile verbale – repetarea de cuvinte izolate sau grupate invariabil, cu caracter ritmat, regulat,
monoton.
e10. Ecolalia – repetarea cuvintelor interlocutorului, de obicei cu reproducerea intonaţiei.
e11. Psitacismul – vorbirea total lipsită de sens, “salată de cuvinte”.
e12. Glosomania – ansamblul manifestărilor verbale neoformate, acumulate fără sintaxă, lipsite de
semnificaţie proprie, nu are valoare de mesaj, este doar o exprimare megalomană (în manie şi schizofrenie).
e13. Verbigeraţia – înşiruirea automată de cuvinte fără legătură, fragmente de fraze sau fraze întregi fără
legătură între ele, cu deformarea sintaxei şi neologisme ce determină incomprehensibilitatea limbajului.
Denumire Manifestări psihopatologice | |
Schizofazie (Kraepelin) sau discordanţă verbală (Chaslin) | Discurs specific care, după un debut prin câteva fraze comprehensibile, se transformă într-un limbaj ermetic, prin intercalarea într-un debit rapid a cuvintelor cu neologisme. Doar intonaţia ne indică participarea afectivă - interogaţie, ură, declaraţie etc. |
Glosolalie (Flournay) | Structurarea unei limbi noi, ce se organizează şi se îmbogăţeşte progresiv, de obicei cu un conţinut delirant de tip paranoid |
Pseudoglosolalie | Deformare sistematică a unor cuvinte, ce generează un limbaj aparent nou, puţin diferit de un jargon |
Schizoparalexie | Introducerea de litere parazite în cuvintele pronunţate de pacient |
Schizoparafazie (Bobon) | Gradul extrem al discordanţei verbale |
Limbaj incoerent | Formă de maximă alterare, incomprehensibil |
Fig. 3. Tulburările semantice în schizofrenie
2. Tulburări ale expresiei grafice
a. Hiperactivitatea (graforeea) – nevoia imperioasă de a scrie, asociată de obicei cu logoreea. Apare în
accesele maniacale, schizofrenie, deliruri cronice, tulburări de personalitate.
Intoxicaţia cu cuvânt este o formă particulară a graforeei (bolnavul scrie un
singur cuvânt de foarte multe ori) şi apare în demenţe, precum şi în
schizofrenia hebefrenică.
b. Inactivitatea (refuzul scrisului) – în general asociată mutismului, uneori cu disocierea acestora
(pacientul refuză să vorbească, dar acceptă să scrie).
c.Tulburări ale morfologiei scrisului
c1. Tulburări ale caligrafiei - micrografii, macrografii, manierisme, stereotipii etc.
c2. Tulburări ale dispunerii textului în pagină – scris în cerc, pătrat, adnotări bizare etc.
c3. Policromatografia – pacientul scrie utilizând mai multe culori, atunci când circumstanţele nu o cer.
c4. Tulburări semantice – neografisme, paragrafisme, embolografia, schizografia,
pseudografia, ermetismul (simboluri), grifonajul (scrisul se transformă într-o mâzgălitură).
3. Afaziile – totalitatea tulburărilor de exprimare
şi înţelegere a limbajului oral şi scris, datorate unor leziuni neurologice
clare.
Tulburările comunicării nonverbale
1.
Ţinuta – aspectul exterior (îmbrăcămintea,
pieptănătura, atitudinea), indicând gradul de conformism la normele sociale, în
raport cu vârsta, sexul, necesităţile subiectului.
Ţinuta – aspectul exterior (îmbrăcămintea,
pieptănătura, atitudinea), indicând gradul de conformism la normele sociale, în
raport cu vârsta, sexul, necesităţile subiectului.
a.
Ţinuta dezordonată – în oligofrenii, demenţe,
stări confuzionale, schizofrenie, manie.
Gatismul este un aspect particular, caracterizat prin pierderea capacităţii
de autoîngrijire (în stadiile avansate ale demenţelor, oligofrenii de grad
sever).
Ţinuta dezordonată – în oligofrenii, demenţe,
stări confuzionale, schizofrenie, manie.
Gatismul este un aspect particular, caracterizat prin pierderea capacităţii
de autoîngrijire (în stadiile avansate ale demenţelor, oligofrenii de grad
sever).
b.
Rafinamentul vestimentar – în isterie, tulburările
de orientare sexuală (homosexualitate), schizofrenie (într-o formă particulară).
Rafinamentul vestimentar – în isterie, tulburările
de orientare sexuală (homosexualitate), schizofrenie (într-o formă particulară).
c.
Ţinuta excentrică (detalii vestimentare bizare)
– în schizofrenie, deliruri cronice (în concordanţă cu conţinutul delirului),
stări maniacale (conform tendinţelor ludice şi erotice).
Ţinuta excentrică (detalii vestimentare bizare)
– în schizofrenie, deliruri cronice (în concordanţă cu conţinutul delirului),
stări maniacale (conform tendinţelor ludice şi erotice).
d.
Ţinuta pervertită –
cisvestismul (îmbrăcăminte nepotrivită cu vârsta sau situaţia
prezentă a subiectului) apare în tulburările de personalitate, schizofrenie,
manie; transvestismul (utilizarea
îmbrăcămintei sexului opus, ca perversiune sexuală), se asociază uneori cu
homosexualitatea şi este mai frecventă la bărbaţi.
Ţinuta pervertită –
cisvestismul (îmbrăcăminte nepotrivită cu vârsta sau situaţia
prezentă a subiectului) apare în tulburările de personalitate, schizofrenie,
manie; transvestismul (utilizarea
îmbrăcămintei sexului opus, ca perversiune sexuală), se asociază uneori cu
homosexualitatea şi este mai frecventă la bărbaţi.
2.
Mimica – expresia facială se modifică după coduri
determinate socio-cultural.
Mimica – expresia facială se modifică după coduri
determinate socio-cultural.
a.
Hipermimiile – în stări maniacale, depresive,
deliruri de grandoare, de persecuţie.
Hipermimiile – în stări maniacale, depresive,
deliruri de grandoare, de persecuţie.
b.
Hipomimiile – în sindromul catatonic, stuporul
depresiv, oligofrenii.
Hipomimiile – în sindromul catatonic, stuporul
depresiv, oligofrenii.
c.
Paramimiile – disocieri dintre limbajul verbal şi
expresia mimică. Sunt specifice schizofreniei (surâsul schizofren, prostraţie,
furtuni mimice, incoerenţă mimică, mimică impulsională, manierisme şi
stereotipii faciale).
Paramimiile – disocieri dintre limbajul verbal şi
expresia mimică. Sunt specifice schizofreniei (surâsul schizofren, prostraţie,
furtuni mimice, incoerenţă mimică, mimică impulsională, manierisme şi
stereotipii faciale).
3.
Gestica – totalitatea mişcărilor voluntare şi
involuntare cu funcţie de exprimare, simbolizare, semnificare.
Gestica – totalitatea mişcărilor voluntare şi
involuntare cu funcţie de exprimare, simbolizare, semnificare.
a.
Ticurile – gesturi scurte, involuntare,
repetitive, parazite, afectând anumite grupe musculare şi reproducând o mişcare
reflexă care în condiţii normale ar avea o funcţie precisă, în absenţa unei
cauze organice (ex. mişcări simple - clipit, tuse, ridicări de umăr etc. sau
mişcări complexe – mişcări ale membrelor). Ticurile sunt întărite de componenta
afectivă – anxietate, nelinişte, stări conflictuale, diminuându-se atunci când
subiectul este liniştit. Se întâlnesc în: tulburări anxioase, obsesiv-compulsive,
psihastenie, sindromul Gilles de la
Tourette (asocierea unor ticuri multiple în special din regiunea capului şi
membrelor, alături de ticuri vocale şi impulsul incontrolabil la pornolalie).
Ticurile – gesturi scurte, involuntare,
repetitive, parazite, afectând anumite grupe musculare şi reproducând o mişcare
reflexă care în condiţii normale ar avea o funcţie precisă, în absenţa unei
cauze organice (ex. mişcări simple - clipit, tuse, ridicări de umăr etc. sau
mişcări complexe – mişcări ale membrelor). Ticurile sunt întărite de componenta
afectivă – anxietate, nelinişte, stări conflictuale, diminuându-se atunci când
subiectul este liniştit. Se întâlnesc în: tulburări anxioase, obsesiv-compulsive,
psihastenie, sindromul Gilles de la
Tourette (asocierea unor ticuri multiple în special din regiunea capului şi
membrelor, alături de ticuri vocale şi impulsul incontrolabil la pornolalie).
b.
Manierismul – mişcări parazite care accentuează
expresivitatea gesticii, dând impresia de artificialitate. Apare în simulare,
schizofrenie, isterie.
Manierismul – mişcări parazite care accentuează
expresivitatea gesticii, dând impresia de artificialitate. Apare în simulare,
schizofrenie, isterie.
c.
Bizareriile gestuale – formă exagerată a
manierismului, gestica deţine o simbolistică incomprehensibilă.
Bizareriile gestuale – formă exagerată a
manierismului, gestica deţine o simbolistică incomprehensibilă.
d.
Negativismul – refuzul stabilirii comunicării,
prin rezistenţa la orice solicitare din exterior. Apare în schizofrenie,
oligofrenii, stări confuzionale, depresie.
Negativismul – refuzul stabilirii comunicării,
prin rezistenţa la orice solicitare din exterior. Apare în schizofrenie,
oligofrenii, stări confuzionale, depresie.
e.
Stereotipiile – conduite repetitive, cu caracter
mai puţin simbolic şi mai inteligibile. Au o logică în sine care este, însă,
inadecvată situaţiei prezente. Apar în schizofrenie, oligofrenii, demenţe,
afecţiuni neurologice cronice.
Stereotipiile – conduite repetitive, cu caracter
mai puţin simbolic şi mai inteligibile. Au o logică în sine care este, însă,
inadecvată situaţiei prezente. Apar în schizofrenie, oligofrenii, demenţe,
afecţiuni neurologice cronice.
f.
Perseverările – persistenţa unor atitudini şi
gesturi atunci când acestea nu mai sunt cerute de o situaţie sau o comandă. Apar
în demenţe, oligofrenii, schizofrenie.
Perseverările – persistenţa unor atitudini şi
gesturi atunci când acestea nu mai sunt cerute de o situaţie sau o comandă. Apar
în demenţe, oligofrenii, schizofrenie.
SEMINAR II - Tulburările de voinţă
Voinţa – funcţia psihică ce mijloceşte
actualizarea şi realizarea intenţiilor, prin organizarea acţiunilor şi
structurarea deciziilor, fiind strâns legată de motivaţie (ansamblul
impulsurilor interne, cu nivel energetic şi tensional specific, modelat
socio-cultural, cu rol declanşator al acţiunii).
Tipul de tulburare Hiperbulia | Suport motivaţional Precis | Manifestări psihopatologice Creşterea forţei voinţei, cu caracter global | Circumstanţe de apariţie Anumite tipuri de personalităţi |
Hiperbulia delirantă | Precis | Nivel foarte ridicat | Psihoze |
Hiperbulia electivă | Precis | Se desfăşoară pe anumite sectoare, domenii de activitate | Toxicomanii Nevroze obsesiv-fobice |
Hipobulia globală | Pierdut | Diminuarea forţei voinţei, scăderea capacităţii de acţiune, motivaţia e slabă sau absentă, deşi conştiinţa nu e modificată şi operaţiile gândirii sunt intacte | Tulburări nevrotice Toxicomanii Oligofrenii Sindroame psiho-organice cronice Demenţe Stări maniacale (secundar incapacităţii de concentrare, excitabilităţii şi agitaţiei psiho-motorii) |
Hipobulia electivă | Pierdut | Incapacitatea de a face faţă situaţiilor fobogene sau obsesiilor | Nevroza obsesiv-fobică |
Abulia | Pierdut | Scădere maximă a forţei voinţei şi pierderea aproape totală a iniţiative şi capacităţii de acţiune | Depresii psihotice Schizofrenie Oligofrenii severe Demenţe avansate |
Impulsivitatea | Pierdut | Motivaţia este modificată de impulsuri puternice, presante care se impun conştiinţei şi determină trecerea la act, în timp ce forţa voinţei e scăzută | Tulburări de personalitate (impulsiv-explozivă) Tulburări nevrotice Stări reactive Psihoze (raptus) |
Parabulia | Destructurat | Scăderea forţei voinţei e determinată de dezorganizarea sistemului voliţional prin sentimente ambivalente, dorinţe bizare, ca şi consecinţe ale disocierii ideo-afective | Schizofrenie Nevrozele motorii (generată de afecţiuni simultane, parazite) |
Fig. 1. Clasificarea
tulburărilor de voinţă
tulburărilor de voinţă
Tulburările de conştiinţă
Conştiinţa
– viaţa psihică la un moment dat, modelarea experienţelor
prezente se realizează în raport cu existenţa anterioară, proiecţiile în viitor,
sistemul axiologic, identitatea unică a subiectului. Se disting două planuri:
câmpul conştiinţei care integrează subiectul în lume, permiţând adaptarea şi
raportarea la ceilalţi, şi conştiinţa de sine ca sentiment al propriei
identităţi.
– viaţa psihică la un moment dat, modelarea experienţelor
prezente se realizează în raport cu existenţa anterioară, proiecţiile în viitor,
sistemul axiologic, identitatea unică a subiectului. Se disting două planuri:
câmpul conştiinţei care integrează subiectul în lume, permiţând adaptarea şi
raportarea la ceilalţi, şi conştiinţa de sine ca sentiment al propriei
identităţi.
Tulburările
câmpului de conştiinţă
câmpului de conştiinţă
Se disting următorii parametrii de
clasificare:
clasificare:
·
Dezinteresul faţă de lumea
exterioară (subiectul înţelege greu ce se petrece în jurul său, atenţia
fluctuează, acţionează fără să se raporteze la situaţia reală)
·
Dezorientarea (ca o consecinţă
a dezinteresului)
·
Incoerenţa (conduita
pacientului devine neinteligibilă)
·
Dificultăţi în gândire şi
amnezie consecutivă stării confuzionale
·
Tulburări mnezice – afectează
capacitatea de fixare şi conservare.
1. Tulburările clarităţii şi
capacităţii de integrare a câmpului de conştiinţă (tulburări cantitative,
tulburări ale vigilităţii) – nu sunt productive,
dar se însoţesc, o dată cu creşterea în intensitate, de tulburări vegetative.
capacităţii de integrare a câmpului de conştiinţă (tulburări cantitative,
tulburări ale vigilităţii) – nu sunt productive,
dar se însoţesc, o dată cu creşterea în intensitate, de tulburări vegetative.
a. Obtuzia
– bradipsihie cu hipoprosexie spontană, procesele gândirii pierd din supleţe,
parafazii, lentoare în înţelegera întrebărilor şi formularea răspunsurilor.
– bradipsihie cu hipoprosexie spontană, procesele gândirii pierd din supleţe,
parafazii, lentoare în înţelegera întrebărilor şi formularea răspunsurilor.
b. Hebetudinea
– desprindere de realitate, subiectul o percepe ca fragmentată, se însoţeşte de
perplexitate şi indiferenţă.
– desprindere de realitate, subiectul o percepe ca fragmentată, se însoţeşte de
perplexitate şi indiferenţă.
c. Torpoarea
– bradikinezie (încetinirea mişcărilor), hipobulie, scăderea afectivităţii,
uşoară dezorientare cu stări de somnolenţă.
– bradikinezie (încetinirea mişcărilor), hipobulie, scăderea afectivităţii,
uşoară dezorientare cu stări de somnolenţă.
d. Obnubilarea –
hipoprosexie severă, dificultăţi mnezice mixte, creşterea
pragurilor senzoriale, dificultăţi de înţelegere şi sinteză. Răspunsurile pot fi
mai precise dacă stimulii cresc în intensitate.
hipoprosexie severă, dificultăţi mnezice mixte, creşterea
pragurilor senzoriale, dificultăţi de înţelegere şi sinteză. Răspunsurile pot fi
mai precise dacă stimulii cresc în intensitate.
e. Stuporul
– inhibiţie psiho-motorie de intensitate severă (mutism,
akinezie, negativism alimentar). Pacientul reacţionează doar la stimuli foarte
puternici, nu înţelege contextul în care se află sau întrebările care I se
adresează. Mimica sa este inexpresivă sau exprimă anxietate, atitudinea este
inertă, dar opune rezistenţă la mişcările provocate.
– inhibiţie psiho-motorie de intensitate severă (mutism,
akinezie, negativism alimentar). Pacientul reacţionează doar la stimuli foarte
puternici, nu înţelege contextul în care se află sau întrebările care I se
adresează. Mimica sa este inexpresivă sau exprimă anxietate, atitudinea este
inertă, dar opune rezistenţă la mişcările provocate.
f. Soporul
– stare de somnolenţă patologică, contactul cu mediul este dificil, întrerupt de
perioade de somn.
– stare de somnolenţă patologică, contactul cu mediul este dificil, întrerupt de
perioade de somn.
g. Suspendarea completă a conştiinţei
– suspendare a funcţiilor relaţionale, cu
păstrarea funcţiilor vegetative care sunt alterate în diverse grade, spre
deosebire de somn. Apare în criza epileptică, lipotimie, sincopă, comă.
– suspendare a funcţiilor relaţionale, cu
păstrarea funcţiilor vegetative care sunt alterate în diverse grade, spre
deosebire de somn. Apare în criza epileptică, lipotimie, sincopă, comă.
2. Tulburările structurii câmpului de
conştiinţă (tulburări calitative)
conştiinţă (tulburări calitative)
a. Îngustarea câmpului de conştiinţă
– focalizarea asupra unei idei, amintiri, acţiuni etc., de care subiectul nu se
poat detaşa. Conştiinţa nu poate cuprinde întreaga experienţă prezentă, în afară
de cea cu răsunet afectiv (psihotraumatizantă). Prin caracterul său de
neadecvare la situaţia obiectivă, duce la deformarea relaţiei cu realitatea.
– focalizarea asupra unei idei, amintiri, acţiuni etc., de care subiectul nu se
poat detaşa. Conştiinţa nu poate cuprinde întreaga experienţă prezentă, în afară
de cea cu răsunet afectiv (psihotraumatizantă). Prin caracterul său de
neadecvare la situaţia obiectivă, duce la deformarea relaţiei cu realitatea.
b. Starea crepusculară
– modificare a clarităţii câmpului de conştiinţă în diverse grade, cu îngustarea
acestuia, cu menţinerea unei activităţi automate, dar neobişnuite şi fără
legătură cu preocupările anterioare ale subiectului faţă de care acesta va
prezenta amnezie totală, parţială sau lacunară, în funcţie de modificarea
vigilităţii. Debutează şi se sfârşeşte brusc. Subiectul trăieşte o stare de
derealizare, pe fondul căreia se pot grefa deliruri şi halucinaţii, precum şi
modificări ale afectivităţii (exaltare, anxietate, disforie). Comportamentul
pacientului se poate modifica considerabil (agitaţie, fugă, agresivitate,
potenţial homicidar). Apare în epilepsia de lob temporal, beţia patologică,
stări reactive. Tulburarea disociativă isterică – pierdere parţială sau
completă a integrării situaţiei prezente între amintiri, afectând
conştientizarea identităţii, a senzaţiilor şi controlul mişcarilor în diverse
grade (variind de la o oră/zi la alta). Starea crepusculară isterică –
experienţă semiconştientă de depersonalizare şi stranietate, centrată pe o idee
fixă (un eveniment marcant, o psihotraumă pe care subiectul nu şi-l aminteşte în
starea de veghe, deoarece memoria îl reprimă). Sindromul Ganser,
pseudodemenţa isterică, psihoza isterică – pe fondul unei stări crepusculare
pacientul nu recunoaşte realitatea, dă răspunsuri alăturea, absurde, în timp ce
înţelegerea întrebărilor se păstrează.
– modificare a clarităţii câmpului de conştiinţă în diverse grade, cu îngustarea
acestuia, cu menţinerea unei activităţi automate, dar neobişnuite şi fără
legătură cu preocupările anterioare ale subiectului faţă de care acesta va
prezenta amnezie totală, parţială sau lacunară, în funcţie de modificarea
vigilităţii. Debutează şi se sfârşeşte brusc. Subiectul trăieşte o stare de
derealizare, pe fondul căreia se pot grefa deliruri şi halucinaţii, precum şi
modificări ale afectivităţii (exaltare, anxietate, disforie). Comportamentul
pacientului se poate modifica considerabil (agitaţie, fugă, agresivitate,
potenţial homicidar). Apare în epilepsia de lob temporal, beţia patologică,
stări reactive. Tulburarea disociativă isterică – pierdere parţială sau
completă a integrării situaţiei prezente între amintiri, afectând
conştientizarea identităţii, a senzaţiilor şi controlul mişcarilor în diverse
grade (variind de la o oră/zi la alta). Starea crepusculară isterică –
experienţă semiconştientă de depersonalizare şi stranietate, centrată pe o idee
fixă (un eveniment marcant, o psihotraumă pe care subiectul nu şi-l aminteşte în
starea de veghe, deoarece memoria îl reprimă). Sindromul Ganser,
pseudodemenţa isterică, psihoza isterică – pe fondul unei stări crepusculare
pacientul nu recunoaşte realitatea, dă răspunsuri alăturea, absurde, în timp ce
înţelegerea întrebărilor se păstrează.
c. Starea confuzională
– Tulburare globală a funcţionării cerebrale (encefalopatie),
cu slăbire şi disociaţie intelectuală, poate fi însoţită de delir, agitaţie sau
inerţie motorie, cu caracter tranzitoriu. Debutul este brutal sau lent,
caracteristică fiind ruptura comportamentului actual de comportamentul anterior
al bolnavului. Procesele gândirii pierd în intensitate, activitatea perceptivă
este deficitară, atenţia nu poate fi fixată, orientată, menţinută, memoria este
global tulburată. Diminuarea proceselor de analiză şi sinteză duce la
dezorientare spaţio-temporală şi allopsihică, cu păstrarea identităţii
personale. După episodul confuzional, se produce o lacună importantă şi durabilă
în memoria subiectului. Anxietatea poate creşte în scurtele perioade de
luciditate. Mimica este perplexă, absentă, iar limbajul este ezitant, incoerent.
Gesturile sunt stângace, iar scrierea este perturbată. Comportamentul poate fi
caracterizat prin lentoare, chiar stupor, sau agitaţie haotică, cu oscilaţii
bruşte între aceste extreme. Apare în: afecţiuni intracraniene, stări febrile,
alcoolism, toxicomanii, intoxicaţii medicamentoase, profesionale şi alimentare,
afecţiuni endocrine, stări de şoc, boli sanguine, psihoze post-partum,
schizofrenie, manie, depresie, demenţe.
– Tulburare globală a funcţionării cerebrale (encefalopatie),
cu slăbire şi disociaţie intelectuală, poate fi însoţită de delir, agitaţie sau
inerţie motorie, cu caracter tranzitoriu. Debutul este brutal sau lent,
caracteristică fiind ruptura comportamentului actual de comportamentul anterior
al bolnavului. Procesele gândirii pierd în intensitate, activitatea perceptivă
este deficitară, atenţia nu poate fi fixată, orientată, menţinută, memoria este
global tulburată. Diminuarea proceselor de analiză şi sinteză duce la
dezorientare spaţio-temporală şi allopsihică, cu păstrarea identităţii
personale. După episodul confuzional, se produce o lacună importantă şi durabilă
în memoria subiectului. Anxietatea poate creşte în scurtele perioade de
luciditate. Mimica este perplexă, absentă, iar limbajul este ezitant, incoerent.
Gesturile sunt stângace, iar scrierea este perturbată. Comportamentul poate fi
caracterizat prin lentoare, chiar stupor, sau agitaţie haotică, cu oscilaţii
bruşte între aceste extreme. Apare în: afecţiuni intracraniene, stări febrile,
alcoolism, toxicomanii, intoxicaţii medicamentoase, profesionale şi alimentare,
afecţiuni endocrine, stări de şoc, boli sanguine, psihoze post-partum,
schizofrenie, manie, depresie, demenţe.
c1.Onirismul
– stare de vis patologic, ocazional inserat în starea confuzională, un vis în
acţiune care invadează realitatea pacientului, modificând comportamentul
acestuia. Apar halucinaţii vizuale, haotice, auditive, cenestezice, tactile, cel
mai adesea neplăcute. Pacientul trăieşte aceste halucinaţii cu anxietate,
încercând să scape de ele prin agitaţie, fugă. În funcţie de prezenţa sau
absenţa acestui fenomen patologic, se disting: starea confuzională simplă
(perplexitate, pasivitate, bradipsihie, mai apropiată de obtuzie) şi starea
confuzo-onirică/delirium (agitaţie, fenomene psihotice productive – delir,
halucinaţii).
– stare de vis patologic, ocazional inserat în starea confuzională, un vis în
acţiune care invadează realitatea pacientului, modificând comportamentul
acestuia. Apar halucinaţii vizuale, haotice, auditive, cenestezice, tactile, cel
mai adesea neplăcute. Pacientul trăieşte aceste halucinaţii cu anxietate,
încercând să scape de ele prin agitaţie, fugă. În funcţie de prezenţa sau
absenţa acestui fenomen patologic, se disting: starea confuzională simplă
(perplexitate, pasivitate, bradipsihie, mai apropiată de obtuzie) şi starea
confuzo-onirică/delirium (agitaţie, fenomene psihotice productive – delir,
halucinaţii).
c2. Oneiroidia
– amestec de realitate şi vis, la care pacientul doar participă. Înlănţuirea
halucinaţiilor şi interpretarea realităţii prin vis au o anumită coerenţă şi
sunt mai sistematizate. După episod pot apărea dismnezii, dar niciodată amnezie
completă.
– amestec de realitate şi vis, la care pacientul doar participă. Înlănţuirea
halucinaţiilor şi interpretarea realităţii prin vis au o anumită coerenţă şi
sunt mai sistematizate. După episod pot apărea dismnezii, dar niciodată amnezie
completă.
c3. Starea amentivă
– stare confuzională de maximă intensitate, în prim plan este
incoerenţa, pacientul este dezorientat, agitat, limbajul este incoerent, cu
caracter paroxistic. Pot apărea stări catatonice sau stuporoase.
– stare confuzională de maximă intensitate, în prim plan este
incoerenţa, pacientul este dezorientat, agitat, limbajul este incoerent, cu
caracter paroxistic. Pot apărea stări catatonice sau stuporoase.
c4. Delirul acut
– sindrom confuzional foarte grav, poate fi de mai multe
forme: oniric (halucinaţii vizuale şi auditive, scene terifiante, anxietate
puternică); confuzie (variabilă, conştiinţa se poate modifica de la un moment la
altul); stări de agitaţie (cu agresivitate, excitabilitate psihică, tentative de
suicid sau homicid, insomnii totale); sitiofobia (intensă şi totală, agravează
deshidratarea şi epuizarea organică, poate dura mai multe zile).
– sindrom confuzional foarte grav, poate fi de mai multe
forme: oniric (halucinaţii vizuale şi auditive, scene terifiante, anxietate
puternică); confuzie (variabilă, conştiinţa se poate modifica de la un moment la
altul); stări de agitaţie (cu agresivitate, excitabilitate psihică, tentative de
suicid sau homicid, insomnii totale); sitiofobia (intensă şi totală, agravează
deshidratarea şi epuizarea organică, poate dura mai multe zile).
În toate aceste tulburări este prezentă
deshidratarea masivă, ochii sunt afundaţi în orbite, limba uscată, există
tulburări de control sfincterian, tulburări vegetative grave, febra fiind
întotdeauna prezentă.
deshidratarea masivă, ochii sunt afundaţi în orbite, limba uscată, există
tulburări de control sfincterian, tulburări vegetative grave, febra fiind
întotdeauna prezentă.
Tulburările
conştiinţei de sine
conştiinţei de sine
1. Tulburările conştiinţei propriului
corp (somatognozia)
corp (somatognozia)
a. Tulburări de schemă corporală
neurologice (sindromul Gerstmann – agnozie
digitală, agrafie, acalculie, dezorientare spaţială; sindromul Babinski –
hemisomatoagnozie, cu lipsa conştientizării tulburării/anosognozie)
neurologice (sindromul Gerstmann – agnozie
digitală, agrafie, acalculie, dezorientare spaţială; sindromul Babinski –
hemisomatoagnozie, cu lipsa conştientizării tulburării/anosognozie)
b. Tulburări de schemă corporală
psihice
psihice
b1. Cenestopatiile
– apariţia unor senzaţii corporale neplăcute, în absenţa unor
leziuni organice. Apar în nevroze, schizofrenii, depresii.
– apariţia unor senzaţii corporale neplăcute, în absenţa unor
leziuni organice. Apar în nevroze, schizofrenii, depresii.
b2. Sindromul hipocondriac
– idei de intensitate variabilă (până la idei delirante) legate de starea de
sănătate a pacientului, pe care acesta o consideră mult mai precară decât în
realitate sau ameninţată vital. Se însoţesc de anxietate marcantă şi
cenestopatii. Apare în tablouri psihopatologice diferite: asteno-hipocondriac
(astenie, debutul schizofreniei, neurastenie), obsesiv-hipocondriac (reacţii
obsesiv-fobice, personalităţi psihastenice), paranoiac-hipocondriac (tulburări
de personalitate paranoide, paranoia).
– idei de intensitate variabilă (până la idei delirante) legate de starea de
sănătate a pacientului, pe care acesta o consideră mult mai precară decât în
realitate sau ameninţată vital. Se însoţesc de anxietate marcantă şi
cenestopatii. Apare în tablouri psihopatologice diferite: asteno-hipocondriac
(astenie, debutul schizofreniei, neurastenie), obsesiv-hipocondriac (reacţii
obsesiv-fobice, personalităţi psihastenice), paranoiac-hipocondriac (tulburări
de personalitate paranoide, paranoia).
b3. Sindromul Cottard
– delir de negaţie corporală (a organelor), delir de enormitate, delir de
imortalitate. Apare în depresiile de involuţie, melancolie.
– delir de negaţie corporală (a organelor), delir de enormitate, delir de
imortalitate. Apare în depresiile de involuţie, melancolie.
b4. Desomatizarea
– alterarea sentimentului de corporalitate, impresia de a
avea corpul deformat, straniu, ireal, cu limite imprecise, devitalizat, această
trăire fiind însoţită de anxietate.
– alterarea sentimentului de corporalitate, impresia de a
avea corpul deformat, straniu, ireal, cu limite imprecise, devitalizat, această
trăire fiind însoţită de anxietate.
·
Dismorfofobia
– formă “localizată” a depersonalizării somatice, subiectul are sentimente
negative (neplăcere până la dezgust) faţă de anumite părţi corporale,
exagerându-le sau modificându-le aspectul real. Apare uneori în normalitate (în
perioada adolescenţei) şi în patologie (nevroza obsesiv-fobică, personalitatea
psihastenică, debutul schizofreniei).
·
Heautoscopia
– perceperea deformată a imaginii propriului corp ca o imagine în oglindă,
imagine dedublată care poate fi totală sau localizată (segment corporal sau
organ intern), pacientul având convingerea că imaginea îi este proprie. Apare în
modificări cantitative ale conştiinţei, stări de epuizare (cu caracter de
halucinoză hipnagogică), psihastenie, epilepsie de lob temporal, schizofrenie.
2. Tulburările conştiinţei realităţii
obiectuale
obiectuale
Derealizarea
– sentiment de stranietate a lumii exterioare, în absenţa
tulburărilor perceptive. Subiectul pierde senzaţia de familiaritate cu obiectele
lumii înconjurătoare, raporturile spaţiale dintre obiecte fiind alterate. Se
poate însoţi de tulburări ale percepţiei timpului (sentimentul de a nu trăi “în
ritmul lumii”), de fenomene de tip “déjà vu” sau false recunoaşteri. În formă
gravă se manifestă ca o fugă din realitate, izolare, detaşare.
– sentiment de stranietate a lumii exterioare, în absenţa
tulburărilor perceptive. Subiectul pierde senzaţia de familiaritate cu obiectele
lumii înconjurătoare, raporturile spaţiale dintre obiecte fiind alterate. Se
poate însoţi de tulburări ale percepţiei timpului (sentimentul de a nu trăi “în
ritmul lumii”), de fenomene de tip “déjà vu” sau false recunoaşteri. În formă
gravă se manifestă ca o fugă din realitate, izolare, detaşare.
3. Tulburările conştiinţei propriei
persoane
persoane
a. Personalitatea multiplă (multiple
identity disorder – MID) – tulburare a conştiinţei
de sine, de model disociativ-isteric, în care câmpul de conştiinţă se
îngustează, prin alterarea bruscă a imaginii de sine, rezultatul fiind o
aparentă independenţă în funcţionarea proceselor psihice. Trăsătura esenţială
este coexistenţa mai multor personalităţi la un singur individ, cu evidenţierea
clară a uneia dintre ele la un anumit moment dat. Personalităţile se succed în
prim planul conştiinţei, par să nu conştientizeze existenţa celorlalte
personalităţi şi pot fi în contrast cu personalitatea premorbidă a subiectului.
Modificarea esenţială este disocierea (aflată la baza oricărei manifestări
isterice), atingând profunzimea maximă. Tranziţia de la o personalitate la alta
este bruscă, însoţită în general de amnezie faţă de personalitatea secundară.
identity disorder – MID) – tulburare a conştiinţei
de sine, de model disociativ-isteric, în care câmpul de conştiinţă se
îngustează, prin alterarea bruscă a imaginii de sine, rezultatul fiind o
aparentă independenţă în funcţionarea proceselor psihice. Trăsătura esenţială
este coexistenţa mai multor personalităţi la un singur individ, cu evidenţierea
clară a uneia dintre ele la un anumit moment dat. Personalităţile se succed în
prim planul conştiinţei, par să nu conştientizeze existenţa celorlalte
personalităţi şi pot fi în contrast cu personalitatea premorbidă a subiectului.
Modificarea esenţială este disocierea (aflată la baza oricărei manifestări
isterice), atingând profunzimea maximă. Tranziţia de la o personalitate la alta
este bruscă, însoţită în general de amnezie faţă de personalitatea secundară.
b. Depersonalizarea
– tulburare a sentimentului identităţii personale, cu
disoluţia existenţei şi percepţiei lumii ca loc de desfăşurare a vieţii
personale. Apare în normalitate (surmenaj, stări hipnagogice şi hipnopompice) şi
în psihopatologie (reacţii afective, neurastenie, stări depresive, bufeuri
delirante, nevroza obsesiv-fobică, personalitatea psihastenă, debutul psihotic).
Are următoarele caracteristici:
– tulburare a sentimentului identităţii personale, cu
disoluţia existenţei şi percepţiei lumii ca loc de desfăşurare a vieţii
personale. Apare în normalitate (surmenaj, stări hipnagogice şi hipnopompice) şi
în psihopatologie (reacţii afective, neurastenie, stări depresive, bufeuri
delirante, nevroza obsesiv-fobică, personalitatea psihastenă, debutul psihotic).
Are următoarele caracteristici:
·
modificarea sentimentului
propriului Eu este trăită ca nesiguranţă anxiogenă faţă de propria persoană, ca
şi cum aceasta ar fi în pericol iminent de dispariţie. Apar sentimentul de vid
interior, neliniştea, nesiguranţa în acţiune, hipobulia, inautenticitatea
trăirilor, devalorizarea personalităţii, aplatizarea afectivă, impresia de a fi
spectatorul propriei existenţe.
·
Alterarea sentimentului de
corporalitate (desomatizarea)
·
Derealizarea
·
Desprinderea de realitatea
obiectuală în vederea introspecţiei, cu scopul regăsirii personale, putând
ajunge până la heautoscopie.
c. Sindromul de automatism mintal
Kandinski-Clerambault (sindromul de transparenţă-influenţă)
– halucinaţii psihosenzoriale şi psihice asociate cu fenomene psihice
caracterizate prin exogenitate (subiectul are impresia că îi sunt impuse
din afară) şi incoercibilitate (scapă controlului voluntar). Este
reprezentat de triplul ecou (al gândirii, lecturii, acţiunilor), triplul
automatism (motor, ideativ, ideo-verbal) şi numeroase halucinaţii psihice fără
temă precisă (anideice). Producţia vieţii psihice este spontană, mecanică,
involuntară, subiectul având impresia că îi este impusă din exterior,
pierzându-şi astfel intimitatea (transparenţă psihică), simţindu-se
dirijat din exterior (prin fenomene xenopatice). Apare ca sindrom central
în schizofrenie, parafrenie, unele sindroame organice (alcoolism, epilepsie,
stări involutive). Are următoarele caracteristici:
Kandinski-Clerambault (sindromul de transparenţă-influenţă)
– halucinaţii psihosenzoriale şi psihice asociate cu fenomene psihice
caracterizate prin exogenitate (subiectul are impresia că îi sunt impuse
din afară) şi incoercibilitate (scapă controlului voluntar). Este
reprezentat de triplul ecou (al gândirii, lecturii, acţiunilor), triplul
automatism (motor, ideativ, ideo-verbal) şi numeroase halucinaţii psihice fără
temă precisă (anideice). Producţia vieţii psihice este spontană, mecanică,
involuntară, subiectul având impresia că îi este impusă din exterior,
pierzându-şi astfel intimitatea (transparenţă psihică), simţindu-se
dirijat din exterior (prin fenomene xenopatice). Apare ca sindrom central
în schizofrenie, parafrenie, unele sindroame organice (alcoolism, epilepsie,
stări involutive). Are următoarele caracteristici:
·
Senzaţii parazite (halucinaţii
psihosenzoriale vizuale, tactile, gustative, cenestezice)
·
Triplul automatism: motor
(gesturi şi acte impuse), ideativ (gânduri şi idei impuse) şi ideo-verbal
(cuvinte, formulări impuse), cu alterări ale limbajului, mentism
·
Dedublarea mecanică a gândirii
(triplul ecou), cu enunţarea gândurilor, intenţiilor, comentariul acţiunilor
·
Micul automatism mintal –
anticiparea gândurilor, depănarea de amintiri, preocupări abstracte.
Tulburările de motricitate
Activitatea (conduita) motorie
– succesiune de acte care urmăresc realizarea unui scop
definit. La realizarea acţiunilor contribuie motivaţia, capacitatea de
anticipare şi decizie, claritatea câmpului de conştiinţă.
– succesiune de acte care urmăresc realizarea unui scop
definit. La realizarea acţiunilor contribuie motivaţia, capacitatea de
anticipare şi decizie, claritatea câmpului de conştiinţă.
Tipul de dezorganizare Agitaţia | Descriere psihopatologică Dezorganizarea globală a conduitei motorii, cu dezorganizarea funcţionării psihice, rezultând acte motorii necoordonate, aleatorii | Circumstanţe de apariţie Stări confuzionale Stări reziduale Tulburări de personalitate Stări maniacale Schizofrenie Epilepsie |
Inhibiţia motorie | Încetinirea până la dispariţie a activităţii motorii, cu tulburări în gândire şi comunicare nonverbală | Stări reziduale Depresie Schizofrenie catatonică Post-tratament neuroleptic |
Catatonia | Dezintegrare globală a conduitei motorii, prin lipsă de iniţiativă (catalepsie), inadecvare a mişcărilor, automatisme şi stereotipii motorii Sindromul cataton: catalepsie, flexibilitate ceroasă, parakinezii, negativism, sugestibilitate, tulburări neurovegetative | Stări toxico-septice Encefalite Sifilis Paralizii Intoxicaţii Tumori cerebrale Schizofrenie Depresie majoră |
Impulsurile | Acţiuni bruşte, iraţionale, brutale sau periculoase, apar spontan sau ca reacţie exagerată la un stimul extern, nu pot fi controlate voluntar. Pot fi auto- sau heteroagresive sau pot apărea ca note comportamentale afectiv-instinctuale | Tulburări (organice) de personalitate Schizofrenie Epilepsie |
Impulsivitatea | Predispoziţia la impulsuri | Tulburări (organice) de personalitate Oligofrenii Patologie cerebrală Demenţe |
Raptusul | Manifestare paroxistică motorie cu debut exploziv, apare după o tensiune afectivă extremă sau în automatismul motor, poate fi urmată de amnezie lacunară | Depresia inhibată Schizofrenie catatonică Epilepsie Alcoolism |
Fuga | Părăsirea bruscă a domiciliului, datorită nevoii irezistibile a subiectului de a pleca, este imprevizibilă, iraţională, limitată în timp | Reacţii posttraumatice Tulburări de personalitate Boli infecţioase Epilepsie Schizofrenie Deliruri sistematizate Demenţe Alcoolism (dipsomanie) |
Fig. 1. Clasificarea
tulburărilor motorii
tulburărilor motorii
Tulburări motorii
induse de tratamentul cu neuroleptice – efecte extrapiramidale
1. Distonia acută – mişcări lente,
prelungite, contorsionate ale musculaturii feţei, limbii, axiale etc., rezultând
acte motorii contorsionate sau contracturi involuntare ale diferitelor grupe
musculare: torticolis, protruzia limbii, crize oculogire cu plafonarea privirii,
distonii cu aspect convulsiv ale braţelor, trismus. Creează o stare de
nelinişte, anxietate, datorată spasmelor musculare. Poate apărea la orice tip de
neuroleptic, în special la antipsihotice, se remite la administrarea de Diazepam
sau medicaţie anticolinergică.
2. Akatisia – senzaţie subiectivă de nelinişte ce asociază o
componentă psihică cu una motorie. Pacientul simte mereu nevoia de a se foi, de
a-şi mişca picioarele, pentru a ameliora senzaţia de nelinişte, fiindu-I aproape
imposibil să rămână în poziţie şezândă. Se remite la administrarea unui
antiparkinsonian (ex. Romparkin) concomitent cu neurolepticul.
3. Diskineziile – mişcări involuntare, anormale care pot apărea în
regiunea periorală (în jurul gurii), la nivelul musculaturii axiale şi la
extremităţi (degete). Pot apărea după tratamentul îndelungat cu neuroleptice,
dar şi ca şi o componentă a statusului defectual din schizofrenia cronică
(diskinezie tardivă), când au caracter intenţional, dispar în somn şi sunt
ireversibile.
4. Sindromul parkinsonian – bradikinezie, bradilalie, bradipsihie,
bradipsihie, hipertonie plastică (încordarea musculaturii axiale), tremor la
repaus, simptome neurovegetative (hipersudoraţie, sialoree, seboree). La debut
se constată o încetinire a mişcărilor, până la dispariţia mişcărilor automate şi
voluntare. Ulterior se instalează rigiditatea şi apare tremorul fin, intenţional
la nivelul membrelor superioare care dispare în somn şi se accentuează la
emoţii. Rigiditatea se evidenţiază prin semnul “roţii dinţate”. Faciesul
pacientului este inexpresiv, subiectul nu clipeşte. Discursul este monoton, cu
puţine cuvinte. Mişcările pacientului sunt anevoioase, are dificultăţi în a
iniţia chiar şi cele mai simple mişcări voluntare. Mersul este cu paşi mici,
târâiţi, cu braţele pe lângă corp (aspect de “robot”). Se tratează prin scăderea
dozei de neuroleptic, concomitent cu administrarea unui anticolinergic.
Tulburările de afectivitate
Afectivitatea
– ansamblul proceselor psihice care asigură reflectarea
continuă şi dinamică a concordanţei dintre realitatea exterioară şi cea
interioară.
– ansamblul proceselor psihice care asigură reflectarea
continuă şi dinamică a concordanţei dintre realitatea exterioară şi cea
interioară.
Se diferenţiază două nivele ale
afectivităţii, în funcţie de complexitate şi motivaţie, ce sunt corelate pentru
a rezulta organizarea afectivă globală:
afectivităţii, în funcţie de complexitate şi motivaţie, ce sunt corelate pentru
a rezulta organizarea afectivă globală:
·
Afectivitatea bazală
(holotimică) – cuprinde emoţiile primare şi dispoziţia; motivaţia este
înnăscută, instinctivă, controlul lor poate fi voluntar, dar generarea lor
necesită participarea conştiinţei.
·
Afectivitatea elaborată
(catatimică) – cuprinde emoţiile secundare (pasiuni, sentimente) care se
formează socio-cultural şi sunt în strânsă legătură cu procesele gândirii şi
memoriei.
Stările de afect (afectele)
– manifestări explozive cu efect dezorganizator asupra comportamentului,
caracterizate prin inadecvarea răspunsurilor şi activităţii psiho-motorii, cu
modificări mimico-pantomimice şi tulburări vegetative, câmpul de conştiinţă
fiind centrat pe evenimentul conflictual (ex. furia şi frica).
– manifestări explozive cu efect dezorganizator asupra comportamentului,
caracterizate prin inadecvarea răspunsurilor şi activităţii psiho-motorii, cu
modificări mimico-pantomimice şi tulburări vegetative, câmpul de conştiinţă
fiind centrat pe evenimentul conflictual (ex. furia şi frica).
Tulburările
dispoziţiei (distimiile)
dispoziţiei (distimiile)
Dispoziţia
– tonus afectiv fundamental care dă fiecărei trăiri
sufleteşti o tonalitate agreabilă sau dezagreabilă, oscilând între plăcere şi
durere; polaritatea stărilor afective bazale la un moment dat.
– tonus afectiv fundamental care dă fiecărei trăiri
sufleteşti o tonalitate agreabilă sau dezagreabilă, oscilând între plăcere şi
durere; polaritatea stărilor afective bazale la un moment dat.
1. Hipotimiile
– scăderi în diferite grade ale tensiunii afective,
manifestate prin expresivitate mimică redusă, reacţie comportamentală săracă,
rezonanţă afectivă redusă.
– scăderi în diferite grade ale tensiunii afective,
manifestate prin expresivitate mimică redusă, reacţie comportamentală săracă,
rezonanţă afectivă redusă.
a. Indiferenţa
– dezinteres pentru lumea exterioară şi modulare slabă a
paletei emoţionale.
– dezinteres pentru lumea exterioară şi modulare slabă a
paletei emoţionale.
b. Apatia
– lipsa de tonalitate afectivă şi dezinteres auto- şi
allopsihic.
– lipsa de tonalitate afectivă şi dezinteres auto- şi
allopsihic.
c. Atimia
– scădere accentuată a tonusului, rezonanţă afectivă aproape nulă la
evenimentele exterioare, inexpresivitate mimică.
– scădere accentuată a tonusului, rezonanţă afectivă aproape nulă la
evenimentele exterioare, inexpresivitate mimică.
2. Hipertimiile
– creşteri ale încărcăturii afective, cu variaţii importante
ale eutimiei, activităţii şi comportamentului.
– creşteri ale încărcăturii afective, cu variaţii importante
ale eutimiei, activităţii şi comportamentului.
a. Anxietatea
– teamă fără obiect, manifestată prin nelinişte psihomotorie,
modificări vegetative şi disfuncţii comportamentale, deformează trăirea
prezentului în raport cu viitorul presimţit ca ostil (caracter de
potenţialitate). În condiţii de normalitate, anxietatea are funcţie adaptativă,
activând mecanismele de alertă ale organismului şi orientând comportamentul
subiectului într-o situaţie de pericol (comportament de tip luptă sau fugă). În
condiţii psihopatologice anxietatea este aproape permanentă, independentă de
contextul situaţional şi împiedică funcţionalitatea subiectului. Are următoarele
caracteristici:
– teamă fără obiect, manifestată prin nelinişte psihomotorie,
modificări vegetative şi disfuncţii comportamentale, deformează trăirea
prezentului în raport cu viitorul presimţit ca ostil (caracter de
potenţialitate). În condiţii de normalitate, anxietatea are funcţie adaptativă,
activând mecanismele de alertă ale organismului şi orientând comportamentul
subiectului într-o situaţie de pericol (comportament de tip luptă sau fugă). În
condiţii psihopatologice anxietatea este aproape permanentă, independentă de
contextul situaţional şi împiedică funcţionalitatea subiectului. Are următoarele
caracteristici:
·
Este nemotivată
·
Se referă la un pericol
iminent şi nedeterminat faţă de care subiectul are o atitudine de expectanţă
(stare de alertă)
·
Este însoţită de convingerea
subiectului că este neputincios în faţă pericolului
·
Se asociază cu o
simptomatologie vegetativă care generază disconfort somatic (tensiune musculară,
sudoraţie etc), declanşând cercul vicios prin care anxietatea se autoîntreţine.
Apare în următoarele circumstanţe
psihopatologice: reacţii de intensitate nevrotică şi psihotică, neurastenii,
nevroze, stări depresive, psihoze, sevrajul în toxicomanii, debutul psihotic,
demenţe.
psihopatologice: reacţii de intensitate nevrotică şi psihotică, neurastenii,
nevroze, stări depresive, psihoze, sevrajul în toxicomanii, debutul psihotic,
demenţe.
a1. Anxietatea nevrotică
– apare ca element comun în toate condiţiile nevrotice, în
care ocupă un loc simptomatologic important.
– apare ca element comun în toate condiţiile nevrotice, în
care ocupă un loc simptomatologic important.
a2. Anxietatea psihotică
– ca însoţitor al depresiei sau independent de aceasta (în
schizofrenie şi psihozele organice). Determină tulburări vegetative majore, ale
instinctului alimentar şi somnului.
– ca însoţitor al depresiei sau independent de aceasta (în
schizofrenie şi psihozele organice). Determină tulburări vegetative majore, ale
instinctului alimentar şi somnului.
a3. Raptusul anxios
– apare în reacţii acute de şoc sau psihoze, ca izbucnire
impulsivă manifestată printr-o bruscă şi intensă accentuare a anxietăţii,
pacientul fiind susceptibil la tentative suicidare sau, mai rar, homicidare.
– apare în reacţii acute de şoc sau psihoze, ca izbucnire
impulsivă manifestată printr-o bruscă şi intensă accentuare a anxietăţii,
pacientul fiind susceptibil la tentative suicidare sau, mai rar, homicidare.
Anxietatea
poate fi recunoscută prin anumite echivalenţe somatice (semne): paloarea feţei,
mimică tensionată, midriază, uscăciunea gurii, valuri de transpiraţie, tremor
fin al extremităţilor, tahicardie, extrasistole, inhibiţia apetitului alimentar,
crampe abdominale, diaree, tahipnee, senzaţie de constricţie toracică, micţiuni
imperioase şi frecvente, insomnii de adormire, creşteri tensionale,
hiperglicemie.
poate fi recunoscută prin anumite echivalenţe somatice (semne): paloarea feţei,
mimică tensionată, midriază, uscăciunea gurii, valuri de transpiraţie, tremor
fin al extremităţilor, tahicardie, extrasistole, inhibiţia apetitului alimentar,
crampe abdominale, diaree, tahipnee, senzaţie de constricţie toracică, micţiuni
imperioase şi frecvente, insomnii de adormire, creşteri tensionale,
hiperglicemie.
Tipul simptomelor Psihice | Manifestări clinice Iritabilitate | |
Anxietate anticipatorie | ||
Concentrare insuficientă | ||
Somatice | Gastro-intestinale | Gură uscată Dificultate de înghiţire |
respiratorii | Inspir dificil Senzaţie de constricţie toracică | |
cardiovasculare | Palpitaţii | |
Genito-urinare | Insuficienţa erecţiei Disconfort menstrual | |
Neuro-musculare | Tremurături Dureri musculare | |
Tulburări de somn | Insomnie de adormire | |
Altele | Depresie | |
Idei obsesive | ||
Fig. 1. Simptomele
anxietăţii
anxietăţii
Tulburările anxioase (conform clasificării din DSM-IV):
·
tulburări anxioase fobice
(fobia specifică, fobia socială, agorafobia)
·
atacul de panică
·
tulburarea de anxietate
generalizată
·
tulburarea obsesiv-compulsivă
·
reacţia acută la stres
·
tulburarea de stres
posttraumatică.
b. Depresia (sindromul depresiv)
– colaps al dispoziţiei bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste,
ameninţătoare. Componente definitorii: dispoziţia depresivă (tristeţe vitală,
pierderea sentimentelor, golire şi nelinişte interioară, conţinut perceptual
nebulos), încetinirea proceselor gândirii, lentoare psihomotorie, simptome
somatice auxiliare.
– colaps al dispoziţiei bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste,
ameninţătoare. Componente definitorii: dispoziţia depresivă (tristeţe vitală,
pierderea sentimentelor, golire şi nelinişte interioară, conţinut perceptual
nebulos), încetinirea proceselor gândirii, lentoare psihomotorie, simptome
somatice auxiliare.
·
Încetinirea proceselor
gândirii se manifestă prin monoideism (centrarea pe o singură idee/tip de idei,
incapacitate decizională, conţinut depresiv, ruminaţii pe teme existenţiale.
Ideaţia poate fi de intensitate delirantă, cu idei de autoacuzare, inutilitate,
vinovăţie, ruină (în depresia cu simptome psihotice). Pacientul depresiv are
senzaţia de oprire a timpului trăit, prezentând o incapacitate de acţiune
autentică.
·
Lentoarea psihomotorie se
caracterizează prin mişcări lente, scăderea expresiei si mobilităţii mimice
(hipo- sau amimie), dificultăţi de verbalizare, inerţie psihomotorie (activităţi
fără scop).
·
Simptomele somatice se traduc
prin tulburarea vitalităţii (astenie, insomnii, scăderea apetitului şi scăderea
în greutate, tulburări de dinamică sexuală). Alte tulburări somatice:
hiposalivaţie, dureri gastrice, meteorism, constipaţie sau diaree, dificultăţi
respiratorii, disconfort precordial, tulburări de ritm cardiac, ameţeli,
cefalee, dureri difuze.
În funcţie de criteriul nosologic (de
încadrare în patologie) şi cel etiologic (de provenienţă a tulburării) se
descriu mai multe forme ale depresiei:
încadrare în patologie) şi cel etiologic (de provenienţă a tulburării) se
descriu mai multe forme ale depresiei:
·
Depresii somatogene: organice,
simptomatice
·
Depresii endogene:
schizoafective, bipolare, unipolare, de involuţie
·
Depresii psihogene: nevrotice,
depresia de epuizare, reactive.
În funcţie de gradul de intensitate a
depresiei se descriu depresia nevrotică şi depresia psihotică.
depresiei se descriu depresia nevrotică şi depresia psihotică.
b1. Depresia nevrotică
– declanşată psihogen, se manifestă prin stări de tristeţe
prelungită, lipsă de iniţiativă, scăderea toleranţei la frustrare, scăderea
apetitului alimentar, tulburări de somn, tulburări de dinamică sexuală,
iritabilitate, anxietate. Apare în reacţiile de intensitate nevrotică,
neurastenie, nevroza depresivă, decompensările personalităţilor psihastenice,
isterice, afective, stări de epuizare şi depresii simptomatice.
– declanşată psihogen, se manifestă prin stări de tristeţe
prelungită, lipsă de iniţiativă, scăderea toleranţei la frustrare, scăderea
apetitului alimentar, tulburări de somn, tulburări de dinamică sexuală,
iritabilitate, anxietate. Apare în reacţiile de intensitate nevrotică,
neurastenie, nevroza depresivă, decompensările personalităţilor psihastenice,
isterice, afective, stări de epuizare şi depresii simptomatice.
b2. Depresia psihotică
– elementele sindromului depresiv ating intensitatea maximă,
modificând personalitatea şi comportamentul în sens psihotic. Se poate însoţi de
componente delirante (delir congruent – idei de inutilitate, culpă, incapacitate
de intensitate delirantă – sau delir incongruent – idei de persecuţie de model
paranoid). Dispoziţia depresivă este trăită ca vid interior, ca lipsă totală a
contactului cu mediul, rezonanţa afectivă se aplatizează, pacientul pierzându-şi
interesul pentru locuri şi oameni. Apar bradipsihia şi sărăcirea conţinutului
gândirii, tulburări mnezico-prosexice (hipermnezie selectivă cu ruminaţii pe
teme existenţiale), imaginaţie redusă, verbiaj încetinit până la mutism,
inhibiţie psihomotorie profundă până la imposibilitatea de deplasare. Scăderea
performanţelor intelectuale şi anestezia psihică esenţială duc pacientul la
sentimente de depreciere şi durere morală, acestea generând idei de autoacuzare,
inutilitate, putând duce la actul suicidar. Proiecţia în viitor este abolită,
pacientul pierde dimensiunile realităţii, apar stări de derealizare şi
depersonalizare. Când depresia se însoţeşte de anxietate, tensiunea psihică se
poate manifesta prin nelinişte psihomotorie, agitaţie, atingând paroxismul în
raptusul depresiv (acte impulsive cel mai adesea autoagresive).
– elementele sindromului depresiv ating intensitatea maximă,
modificând personalitatea şi comportamentul în sens psihotic. Se poate însoţi de
componente delirante (delir congruent – idei de inutilitate, culpă, incapacitate
de intensitate delirantă – sau delir incongruent – idei de persecuţie de model
paranoid). Dispoziţia depresivă este trăită ca vid interior, ca lipsă totală a
contactului cu mediul, rezonanţa afectivă se aplatizează, pacientul pierzându-şi
interesul pentru locuri şi oameni. Apar bradipsihia şi sărăcirea conţinutului
gândirii, tulburări mnezico-prosexice (hipermnezie selectivă cu ruminaţii pe
teme existenţiale), imaginaţie redusă, verbiaj încetinit până la mutism,
inhibiţie psihomotorie profundă până la imposibilitatea de deplasare. Scăderea
performanţelor intelectuale şi anestezia psihică esenţială duc pacientul la
sentimente de depreciere şi durere morală, acestea generând idei de autoacuzare,
inutilitate, putând duce la actul suicidar. Proiecţia în viitor este abolită,
pacientul pierde dimensiunile realităţii, apar stări de derealizare şi
depersonalizare. Când depresia se însoţeşte de anxietate, tensiunea psihică se
poate manifesta prin nelinişte psihomotorie, agitaţie, atingând paroxismul în
raptusul depresiv (acte impulsive cel mai adesea autoagresive).
b3. Depresia mascată
– boală depresivă în care simptomele somatice ocupă primul
plan, iar simptomele psihice sunt în planul secund.
– boală depresivă în care simptomele somatice ocupă primul
plan, iar simptomele psihice sunt în planul secund.
c. Disforiile
– stări dispoziţionale de tip depresiv asociate cu disconfort
somatic şi excitabilitate crescută. Agresivitatea şi impulsivitatea sunt
crescute, putând determina un comportament coleric, cu logoree şi anxietate.
Apar în stările psihopatoide (posttraumatice, postencefalice, toxice), crize
comiţiale, stări mixte din psihozele afective.
– stări dispoziţionale de tip depresiv asociate cu disconfort
somatic şi excitabilitate crescută. Agresivitatea şi impulsivitatea sunt
crescute, putând determina un comportament coleric, cu logoree şi anxietate.
Apar în stările psihopatoide (posttraumatice, postencefalice, toxice), crize
comiţiale, stări mixte din psihozele afective.
d. Euforia (hipertimia pozitivă)
– creştere a dispoziţiei, tonalitate afectivă pozitivă, expansivă. Se distinge
de euforia normală prin intensitatea trăirilor şi impietarea funcţionalităţii
subiectului. Apare în cadrul sindromului maniacal (dispoziţie euforică,
accelerarea proceselor gândirii, excitaţie psihomotorie, dezinhibiţie
instinctuală, simptome somatice).
– creştere a dispoziţiei, tonalitate afectivă pozitivă, expansivă. Se distinge
de euforia normală prin intensitatea trăirilor şi impietarea funcţionalităţii
subiectului. Apare în cadrul sindromului maniacal (dispoziţie euforică,
accelerarea proceselor gândirii, excitaţie psihomotorie, dezinhibiţie
instinctuală, simptome somatice).
·
Dispoziţia euforică – bucuria
de a trăi, optimism debordant, sentimente de omnipotenţă, încredere nelimitată
în forţele proprii, cu o mare labilitate, pacientul trecând rapid de la veselie
la stări de plâns, furie, agresivitate.
·
Accelerarea proceselor
gândirii – accelerarea ritmului gândirii (tahipsihie), rapiditatea
reprezentărilor, fugă de idei cu asociaţii de idei superficiale, hipoprosexie cu
aparentă hiperprosexie spontană. Pot apărea producţii pseudodelirante (idei de
invenţie, grandoare, mistice) în care pacientul nu crede într-adevăr. Limbajul
este dezorganizat, apar jocuri de cuvinte, onomatopee, ironii, înlănţuite la
întâmplare într-un flux continuu.
·
Dezinhibiţie instinctuală –
creşterea apetitului alimentar, scăderea necesarului de somn, excitaţie erotică.
3. Tulburări ale dinamicii
dispoziţionale – fluctuaţiile dispoziţiei
afective, schimbările de tonalitate de la un moment la altul.
dispoziţionale – fluctuaţiile dispoziţiei
afective, schimbările de tonalitate de la un moment la altul.
a. Rigiditatea afectivă
– conservarea în timp, contradictorie cu schimbările din
realitatea obiectivă, a unei structuri afective. Apare ca şi componentă
disfuncţională în personalitatea subiectului, rigidizând sistemul de credinţe şi
valori, cu funcţie dezadaptativă la solicitările din mediu (la unele tulburări
de personalitate).
– conservarea în timp, contradictorie cu schimbările din
realitatea obiectivă, a unei structuri afective. Apare ca şi componentă
disfuncţională în personalitatea subiectului, rigidizând sistemul de credinţe şi
valori, cu funcţie dezadaptativă la solicitările din mediu (la unele tulburări
de personalitate).
b. Labilitatea emoţională
– variaţii dispoziţionale frecvente, în dezacord cu contextul
sau legate doar de starea afectivă a celor din jur (poikilotimie). Apare în
stările maniacale, oligofrenii, debutul demenţelor, tulburări de personalitate
(isterice, afective).
– variaţii dispoziţionale frecvente, în dezacord cu contextul
sau legate doar de starea afectivă a celor din jur (poikilotimie). Apare în
stările maniacale, oligofrenii, debutul demenţelor, tulburări de personalitate
(isterice, afective).
Tulburările
emoţiilor elaborate
emoţiilor elaborate
1. Paratimiile
– modificări predominant calitative ale emoţiilor elaborate,
caracterizate prin neadecvarea la contextul situaţional al dispoziţiilor,
sentimentelor, trăirilor afective. Apar în stări reactive, schizofrenie,
tulburări de involuţie, parafrenie.
– modificări predominant calitative ale emoţiilor elaborate,
caracterizate prin neadecvarea la contextul situaţional al dispoziţiilor,
sentimentelor, trăirilor afective. Apar în stări reactive, schizofrenie,
tulburări de involuţie, parafrenie.
a. Inversiunea afectivă
– schimbare a sentimentelor pozitive, fireşti pe care
subiectul le avea pentru o persoană apropiată din familie înainte de
îmbolnăvire. Apare în schizofrenie, parafrenie, delirul de gelozie, paranoia (mai
rar).
– schimbare a sentimentelor pozitive, fireşti pe care
subiectul le avea pentru o persoană apropiată din familie înainte de
îmbolnăvire. Apare în schizofrenie, parafrenie, delirul de gelozie, paranoia (mai
rar).
b. Ambivalenţa afectivă
– trăirea simultană a două sentimente opuse (dragoste-ură, dorinţă-teamă). Apare
în schizofrenie şi tulburările involutive (mai rar).
– trăirea simultană a două sentimente opuse (dragoste-ură, dorinţă-teamă). Apare
în schizofrenie şi tulburările involutive (mai rar).
2. Fobiile –
reacţii somatice şi psihologice faţă de obiecte/situaţii care
provoacă frica, antrenând un comportament de evitare. Prezintă următoarele
simptome:
reacţii somatice şi psihologice faţă de obiecte/situaţii care
provoacă frica, antrenând un comportament de evitare. Prezintă următoarele
simptome:
·
Subiectul simte brusc o panică
persistentă şi fără cauză, teroare, oroare într-o situaţie care în mod obiectiv,
real nu prezintă pericol;
·
Persoana recunoaşte că teama
depăşeşte limitele normale;
·
Reacţia fobică este automată,
incontrolabilă şi persistentă, gândurile subiectului sunt blocate de ameninţări,
pericole imaginare;
·
Reacţii fizice (vegetative)
secundare: palpitaţii, respiraţie superficială, tremor etc.;
·
Subiectul fuge de teama unor
obiecte/situaţii, iar precauţia de a le evita poate altera funcţionarea
socio-profesională a subiectului;
·
Teama are un caracter specific
(formă, nume, localizare), spre deosebire de anxietate.
Există fobii de spaţiu, de locuri, de
contacte interumane, de animale, de boli. Fobia se poate dezvolta după un atac
de panică, dar există şi pacienţi fobici care nu au avut niciodată un atac de
panica.
contacte interumane, de animale, de boli. Fobia se poate dezvolta după un atac
de panică, dar există şi pacienţi fobici care nu au avut niciodată un atac de
panica.
a. Claustrofobia
– teama de a fi singur într-un loc îngust, închis din care subiectul crede că îi
este greu să evadeze sau în care este greu să fie ajutat, în caz de pericol.
– teama de a fi singur într-un loc îngust, închis din care subiectul crede că îi
este greu să evadeze sau în care este greu să fie ajutat, în caz de pericol.
b. Agorafobia
– teama de locuri sau spaţii deschise, largi, aglomerate (pieţe,
stadioane, bulevarde). Pacientul evită străzile circulate, spaţiile foarte
populate, putând ajunge să nu-şi mai părăsească casa. Majoritatea pacienţilor
sunt femei, iar debutul se situează între 18 şi 35 de ani. Majoritatea
agorafobiilor apar în urma unui atac de panică, pacienţii putând să dezvolte
depresie, oboseală, tensiune, alcoolism, obsesii (ca simptome auxiliare).
– teama de locuri sau spaţii deschise, largi, aglomerate (pieţe,
stadioane, bulevarde). Pacientul evită străzile circulate, spaţiile foarte
populate, putând ajunge să nu-şi mai părăsească casa. Majoritatea pacienţilor
sunt femei, iar debutul se situează între 18 şi 35 de ani. Majoritatea
agorafobiilor apar în urma unui atac de panică, pacienţii putând să dezvolte
depresie, oboseală, tensiune, alcoolism, obsesii (ca simptome auxiliare).
c. Fobia socială
– teama iraţională şi evitarea situaţiilor în care
activitatea subiectului ar putea fi urmărite de alte persoane, de teama de a nu
fi umilit. Cea mai frecventă este teama de a vorbi în public.
– teama iraţională şi evitarea situaţiilor în care
activitatea subiectului ar putea fi urmărite de alte persoane, de teama de a nu
fi umilit. Cea mai frecventă este teama de a vorbi în public.
d. Fobii specifice
– cea mai întâlnită este teama de animale, în special de
câini, insecte, rozătoare, şerpi. O altă fobie specifică este acrofobia (teama
de înălţimi). Aceste fobii sunt mai frecvente la femei şi se pot remite fără
tratament
– cea mai întâlnită este teama de animale, în special de
câini, insecte, rozătoare, şerpi. O altă fobie specifică este acrofobia (teama
de înălţimi). Aceste fobii sunt mai frecvente la femei şi se pot remite fără
tratament
e. Pantofobia –
teama difuză provocată de orice obiect sau eveniment. Apare în nevroza anxioasă
şi în delirurile alcoolice acute şi subacute.
teama difuză provocată de orice obiect sau eveniment. Apare în nevroza anxioasă
şi în delirurile alcoolice acute şi subacute.
Fobiile se întâlnesc în condiţii normale
(la copii dacă rămân discrete, la oligofreni pentru că nu au aceeaşi
semnificaţie) şi în condiţii psihopatologice: nevroza fobică, personalitate
psihastenică decompensată, depresia de intensitate psihotică, debutul
schizofreniei, tulburări de involuţie.
(la copii dacă rămân discrete, la oligofreni pentru că nu au aceeaşi
semnificaţie) şi în condiţii psihopatologice: nevroza fobică, personalitate
psihastenică decompensată, depresia de intensitate psihotică, debutul
schizofreniei, tulburări de involuţie.
3. Extazul
– stare paroxistică de bucurie intensă, în timpul căreia
subiectul rupe comunicarea cu mediul, se însoţeşte de o mimică care exprimă
această trăire care este inaccesibilă celorlalţi. Apare în isterie, oligofrenie,
deliruri cronice cu tematică mistică, schizofrenie, epilepsie.
– stare paroxistică de bucurie intensă, în timpul căreia
subiectul rupe comunicarea cu mediul, se însoţeşte de o mimică care exprimă
această trăire care este inaccesibilă celorlalţi. Apare în isterie, oligofrenie,
deliruri cronice cu tematică mistică, schizofrenie, epilepsie.
